Aliza, sau în maghiară Alizmajor, este cea mai mică localitate rurală din județul Satu Mare. Foarte aproape de unde m-am născut, este satul mamei, bunicilor și străbunicilor mei, în care mergeam deseori cu căruța trasă de cai, la munci agricole, la cimitir sau în vizită la rudele care au mai rămas acolo. Curios încă de mic, oricât am încercat să aflu mai multe date despre istoria acelor locuri, poveștile erau vagi și omiteau să spună că zona a fost mai mult sub ocupație maghiară decât românească. Dacă e să ne uităm la ultimii 500 de ani vreo 4 secole zona a fost administrată de maghiari și doar 100 de ani în total de români, sigur, după 1919. M-a fascinat harta asta de mai jos când am descoperit cum la Paris se discutau vreo 7 variante de împărțire a graniței după Primul Război Mondial. Se pare că argumentele susținute de cartograful francez Emmanuel de Martonne, care are de curând un bust pe Calea Victoriei aici în București, au făcut ca regiunea Satu Mare să fie integrată în România Mare și nu a rămas parte din Ungaria, maghiarii fiind supărați pe bună dreptate.
La Conferința de Pace de la Paris din 1919, soarta Sătmarului atârna de un fir de păr, deoarece maghiarii veniseră cu faimoasa „Hartă Roșie” – un truc vizual ingenios care colora etnicii maghiari în roșu aprins, făcând regiunea să pară o masă compactă a Ungariei. Aici a intrat pe fir Emmanuel de Martonne, expertul șef al comitetului francez, un om care cutreierase la pas teritoriile noastre, își dăduse doctoratul pe Carpați și vorbea fluent limba română. El a demontat iluzia optică printr-o inovație științifică: harta densității populației. Astfel, le-a arătat americanilor și britanicilor că, deși orașul Satu Mare avea o populație majoritar maghiară, el era doar o „insulă” înconjurată de un ocean de sate românești, care reprezentau plămânul economic al zonei.
Însă argumentul suprem cu care de Martonne a convins Marile Puteri a fost calea ferată. El a luat efectiv un creion și a trasat o linie pe hartă, argumentând că România are nevoie vitală de coridorul feroviar Halmeu – Satu Mare – Carei – Oradea – Arad pentru a lega nordul de sudul țării. Dacă granița ar fi ocolit orașele, infrastructura ar fi fost tăiată în zeci de locuri, ruinând economic regiunea. În plus, francezul a fost un fin psiholog: le-a explicat generalilor occidentali că Armata Română are nevoie de această cale ferată pentru a se mișca rapid și a acționa ca un scut împotriva expansiunii bolșevice dinspre Ungaria comunistă a lui Béla Kun. Astfel, combinând logica economică cu strategia militară, un geograf străin a devenit unul dintre arhitecții nevăzuți ai României Mari! Fascinant! Încă mă întreb de ce nu am învățat despre asta? Sau de ce Martonne nu are măcar o stradă cu numele lui în Satu Mare.
Revenind la sătucul nostru, tot habsburgii ne salvează, pentru că au avut mai multe campanii de cartografiere a regiunii Sătmarului, una dintre cele mai vechi fiind din jurul anului 1770.
Acest document istoric reprezintă un fragment din Prima Ridicare Topografică Militară a Imperiului Habsburgic (Josephinische Landesaufnahme), realizată în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Harta surprinde un peisaj pre-industrial, anterior construirii căilor ferate sau a marilor desecări, dominat de masivul forestier denumit în germană „Lunge Wald” (Pădurea Lungă), care separa localitățile Ghilvaci (Gilvacs) și Terebești (Töke Terebes). Rețeaua de transport este limitată la drumul principal de legătură (marcat cu roșu), vital din punct de vedere militar pentru traversarea zonelor mlăștinoase ale văii Crasnei. Toponimia reflectă administrația militară austriacă a epocii, oferind o imagine rară a extinderii fondului forestier secular înainte de fragmentarea acestuia prin agricultură intensivă în secolul următor.
Acest document cartografic reprezintă un fragment dintr-o ridicare topografică detaliată realizată la sfârșitul secolului al XIX-lea în comitatul Sătmar. Imaginea surprinde arealul geografic cuprins între localitățile Moftinu Mic (Kis Majtény), Ghilvaci (Gilvács) și Terebești (Tőke Terebes), ilustrând organizarea teritorială din perioada Imperiului Austro-Ungar. Harta evidențiază infrastructura de transport a epocii, în special tronsonul căii ferate (parte a Căilor Ferate Ungare de Nord-Est) jalonat de cantoane de pază (Wächterhaus), precum și toponimia istorică a parcelelor agricole („Hosszu Föld”, „Kosár”) și a trupurilor de pădure („Terebesi erdő”). De asemenea, documentul oferă informații hidrografice prețioase despre zonele umede și cursurile de apă (ex. „Hodos tó” – lacul cu castori) anterioare sistematizărilor moderne, fiind o sursă primară pentru studiul geografiei istorice și al evoluției denumirilor locale din nord-vestul României.
Acest fragment cartografic provine din A Treia Ridicare Topografică Militară a Imperiului Austro-Ungar (cunoscută sub numele de ridicarea iozefină târzie, cca. 1869–1887) și documentează configurația naturală a zonei dintre localitățile Moftinu Mare (Nagy Majtény), Ghilvaci (Gilvács) și Terebești (Terebes). Spre deosebire de hărțile cadastrale, acest document pune un accent deosebit pe geomorfologie și vegetație, ilustrând cu precizie cursul sinuos și încă neregularizat al râului Crasna (Kraszna Vize), cu meandre ample și zone umede precum „Gém Szeg” (Colțul Stârcului). Harta evidențiază trupul masiv de pădure denumit aici „Csere Erdő” (Pădurea de Cer), o specificare botanică ce indică predominanța stejarului cer în zonă. De asemenea, este marcat traseul strategic al căii ferate, punctat de cantoanele de supraveghere (W.H. – Wächterhaus), documentul fiind o mărturie vizuală esențială pentru reconstituirea peisajului hidrografic și forestier al comitatului Sătmar înaintea marilor lucrări de desecare și îndiguire din secolul XX.
Aceasta este o secțiune din Planurile Directoare de Tragere, făcute de serviciul Armatei Române. Acestea erau realizate pas cu pas, în planșe de 75 cm, care erau echivalentul a 15 km în teren. În captura de mai sus se poate observa că se unesc la jumătate 2 planșe din perioade diferite. Jumătatea de sus pe care apare și Aliza (notată ”de Terebești”) este de pe planșa din 1939, reprodusă de pe reambularea din 1936, iar jumătatea de jos este din 1924. Din păcate nu am reușit să găsesc și alte planșe din această perioadă. Am redus opacitatea ca să vedeți suprapunerea cu harta satelit din prezent. Această hartă confirmă spusele bunicilor care menționau că exista o Aliza Veche și una Noua, vatra satului migrând în timp.
Dacă ne uităm mai atent, sunt vizibile la momentul 1939 – 30 de gospodării, aranjate pe 2 străzi, cu locuri de casă identice ca dimensiune. Se observă și 14 locuri de casă libere.
Acest document cartografic, parte a ridicărilor militare maghiare din timpul celui de-al Doilea Război Mondial (1941), ilustrează transformarea profundă a peisajului rural din valea Crasnei comparativ cu secolele anterioare. Elementul central este trecerea la o toponimie modernizată, localitatea Terebești apărând sub denumirea oficială de Krasznaterebes, în timp ce structura așezărilor reflectă trecerea la o agricultură intensivă prin apariția fermelor moșierești (major) precum Aliza-mjr. și Sándor-mjr (azi Păulian). în zone anterior nelocuite. Harta documentează fragmentarea severă a fostului masiv forestier secular, redus acum la parcele izolate (Táblás erdő), și evidențiază lucrările de sistematizare funciară prin rețeaua de canale de desecare și infrastructura feroviară consolidată (stații și halte). De asemenea, toponime precum Gulya állás (Sălașul Cirezii) și Disznó-akol atestă specializarea zootehnică a zonei în acea perioadă.
Așadar Aliza este o apariție nouă după cum vedem și pe hărți. După C. Suciu, Dicționar istoric al localităților din Transilvania, vol. I-II, București 1967; 1968; prima mențiune istorică a satului Aliza este din 1913. Aliza s-a format, cel mai probabil în secolul al XIX-lea, ca un nucleu economic (major). Aici au fost construite grajduri, hambare și locuințe pentru administratorii moșiei familiei nobiliare Karolyi (intendent) și pentru lucrătorii agricoli permanenți sau sezonieri. Satul nu avea biserică, cimitir sau administrație proprie, viața sa gravitând exclusiv în jurul ciclului agricol dictat de proprietarul terenului.
Termenul maghiar „major” desemnează o fermă sau un conac, indicând faptul că localitatea s-a format inițial ca o așezare agricolă dependentă, dezvoltată în jurul unei moșii nobiliare. Astfel, toponimul Alizmajor se traduce prin „Ferma Alizei” (sau „Moșia Alizei”), sugerând un statut administrativ inițial de cătun, echivalent funcțional cu termenii românești cătun sau colonie agricolă.
Numele așezării Aliza provine cel mai probabil de la Contesa Alice Sarolta (Charlotte) Károlyi de Nagykároly (26 mai 1905– 8 februarie 1981), fiica proprietarului moșiei, Contele Lajos Károlyi. Așezarea a fost botezată Alizmajor (Ferma Alice) în primii ani ai secolului al XX-lea, când contesa era copil. Contesa Alice Károlyi de Nagykároly nu a avut o carieră profesională. Viața ei s-a înscris în tiparele clasice ale aristocrației: o tinerețe dedicată educației și familiei, o maturitate marcată de responsabilități sociale și materne, și o bătrânețe trăită în demnitatea discretă a exilului vienez.
Pământurile din zona Terebeștiului (și mare parte din satele învecinate) au ajuns în proprietatea familiei nobiliare Károlyi la începutul secolului al XVIII-lea, mai exact în jurul anilor 1711 – 1712.
Iată contextul istoric al acestei preluări, care este fascinant:
1. Recompensa imperială (1711)
Preluarea acestor pământuri este strâns legată de contele Sándor (Alexandru) Károlyi. Până la acea dată, multe dintre domeniile din zona Sătmarului (inclusiv marile domenii Ardud și Beltiug, de care aparțineau zeci de sate, inclusiv zona Terebeștiului) aparținuseră altor familii, iar ulterior ajunseseră în posesia principilor Rákóczi. După înfrângerea Răscoalei Curuților (Războiul de Independență al lui Rákóczi), Sándor Károlyi a fost cel care a negociat și semnat Pacea de la Satu Mare din 1711 cu Imperiul Habsburgic. Drept recompensă pentru loialitatea sa și pentru pacificarea regiunii, împăratul austriac Carol al VI-lea i-a donat lui Károlyi vastele domenii confiscate de la rebelii învinși.
2. Consolidarea puterii
Astfel, în 1712, familia Károlyi a primit oficial actele de donație pentru domeniile Ardud și Beltiug. Odată cu aceste centre de putere, Károlyi a devenit stăpânul absolut al majorității satelor și terenurilor agricole din zonă, inclusiv Terebești, Ghilvaci, Moftin și multe altele.
3. Efectul Károlyi: Venirea șvabilor
Când Károlyi a preluat zona Terebeștiului, pământurile erau parțial depopulate și părăginite din cauza zecilor de ani de războaie, epidemii de ciumă și invazii tătare. Pentru a reporni economia și agricultura pe noile sale moșii, contele Sándor Károlyi (și ulterior fiul său, Ferenc) a inițiat la scurt timp o campanie masivă de colonizare, aducând șvabi (țărani catolici din sudul Germaniei) în satele de pe domeniul său, inclusiv în Terebești.
Așadar, anul 1711 reprezintă momentul de cotitură în care familia Károlyi devine „stăpâna” oficială și incontestabilă a zonei Terebeștiului, dictând dezvoltarea economică și demografică a zonei pentru următoarele două secole, până la reforma agrară de după 1918.
Așadar, Aliza a apărut pe harta comitatului Sătmar la 1913. Acesta a fost ultimul an de pace înaintea izbucnirii Primului Război Mondial. În zona Terebești – Ghilvaci – Satu Mare, ne aflăm la apusul Imperiului Austro-Ungar. La Viena și Budapesta era „Belle Époque” (Epoca Frumoasă), plină de valsuri și electricitate, dar în satele sătmărene realitatea era crudă, aproape medievală.
Iată cum arăta viața de zi cu zi:
1. Viața oamenilor simpli
Pentru oamenii de rând, viața în 1913 era o luptă pentru supraviețuire, dictată de ritmul agriculturii.
- Sărăcia extremă: Majoritatea țăranilor erau „jeleri” (țărani fără pământ sau cu loturi meschine). Deoarece familia Károlyi și câțiva alți nobili dețineau aproape tot pământul arabil și pădurile, țăranii munceau cu ziua pe moșiile grofului (nobilului).
- Condițiile de trai: Oamenii trăiau în case mici de văioagă (cărămidă de pământ nears), cu acoperiș de paie sau stuf, adesea cu podea de pământ bătătorit. Familii cu mulți copii se înghesuiau într-o singură cameră încălzită de un cuptor.
- Alimentația: Se mânca foarte simplu: mămăligă, cartofi, ceapă, slănină, fasole și varză. Carnea era o raritate, rezervată pentru Paște, Crăciun sau nunți.
- Mirajul Americii: Tocmai din cauza acestei sărăcii crunte, în jurul anilor 1900-1913, zona a cunoscut un fenomen masiv: emigrarea în America. Mii de tineri români, maghiari și șvabi din satele sătmărene plecau în SUA (în mine sau fabrici de oțel) pentru a strânge „1000 de dolari” ca să se întoarcă și să-și cumpere pământ. Străbunica zicea că și noi am avut rude care au mers la ”Cicagău” – desigur, Chicago.
2. Raportul dintre români și maghiari
Trebuie făcută o distincție clară între relațiile de la „firul ierbii” și politica oficială de stat:
- La nivel uman (în sat): Relațiile de zi cu zi dintre români, maghiari și șvabi (care fuseseră deja puternic maghiarizați) erau în general pașnice. Sărăcia îi unea. Munceau cot la cot pe moșiile nobililor, făceau schimburi de produse și participau unii la sărbătorile celorlalți.
- La nivel oficial (Statul): Situația era extrem de tensionată. În 1913, politica de maghiarizare forțată a guvernului de la Budapesta era la apogeu (Legile Apponyi din 1907). Școlile românești erau închise sau li se impunea predarea exclusivă în maghiară. Limba română era exclusă din administrație și justiție. Românii se simțeau cetățeni de mâna a doua în propria lor regiune. Preoții și învățătorii români care se opuneau erau amendați sau aruncați în închisoare (cum a fost cazul memorandiștilor sau a părintelui Vasile Lucaciu).
3. Sătenii și nobilii Károlyi: Abuzuri și autoritarism
Există dovezi că familia Károlyi s-a purtat abuziv? Răspunsul este da, dar trebuie înțeles contextul abuzului. În 1913, conții Károlyi nu mai erau lorzii feudali medievali care aveau drept de viață și de moarte asupra țăranilor. Abuzul lor era de natură economică și sistemică.
Ce li se poate reproșa în mod concret:
- Monopolul sufocant asupra pământului: Pădurile, râurile și cele mai bune terenuri agricole le aparțineau. Dacă un țăran voia să taie lemne de foc sau să-și pască vaca, trebuia să plătească taxe grele sau să presteze muncă gratuită pe moșia grofului. Acesta a fost cel mai mare abuz: menținerea populației într-o dependență totală, aproape de sclavie economică.
- Abuzurile administratorilor (Ispanii): Marii conți Károlyi petreceau mult timp la Budapesta, Viena sau Paris. Pe moșii (la Terebești, Carei, Ardud), puterea era deținută de ispani (administratori/arendași). Aceștia erau cunoscuți pentru cruzimea lor. Există numeroase mărturii despre bătăi corporale. Dacă un țăran era prins vânând un iepure pe domeniul nobilului sau culegând vreascuri din pădurea Károlyi fără voie, era bătut crunt de jandarmii cu pene de cocoș la ordinul ispanului.
- Finanțarea maghiarizării: Familia Károlyi a fost un pilon al politicilor de stat maghiare în zonă. Ei au finanțat bisericile și școlile maghiare, condiționând adesea ajutorul social sau angajarea pe moșie de trecerea țăranilor (inclusiv a șvabilor catolici sau a românilor greco-catolici) la limba și identitatea maghiară.
- Desconsiderarea umană: Pentru aristocrația epocii, țăranii (indiferent dacă erau români sau maghiari) erau văzuți ca o simplă forță de muncă brută, nu ca oameni cu drepturi egale.
(Un detaliu ironic al istoriei: exact în acea perioadă, șeful familiei era contele Mihály Károlyi, un personaj atipic. Mai târziu, șocat de sărăcia țăranilor, el a devenit socialist, a ajuns prim-ministru al Ungariei la finalul războiului și, în 1919, și-a împărțit propriile moșii țăranilor. Dar în 1913, pe plan local, mașinăria latifundiară funcționa încă implacabil).
În 1913, în satele din jurul Terebeștiului stătea să explodeze un butoi cu pulbere. Mânia țăranilor (români și maghiari deopotrivă) împotriva nobililor Károlyi era uriașă din cauza sărăciei și a lipsei de pământ, în timp ce elita românească era furioasă din cauza asupririi naționale. Câțiva ani mai târziu, în 1918, când Imperiul s-a prăbușit, primele lucruri pe care le-au făcut țăranii au fost să devasteze conacele nobiliare, să alunge administratorii și să ceară reforma agrară. Și iată că așa s-au pierdut și amintirile despre această familie.
Născută la 26 mai 1905, pe domeniile magnifice ale familiei (Tótmegyer – astăzi în Slovacia), Alice Sarolta a venit pe lume într-una dintre cele mai ilustre familii ale Imperiului Austro-Ungar. Era fiica Contelui Lajos Lörinc Károlyi și a Contesei Johanna (Hanna) Széchenyi. Prin venele sale curgea sânge de mari diplomați și lideri (bunicul ei a fost celebrul ambasador Alajos Károlyi).
A crescut înconjurată de frumusețea castelelor familiei, primind o educație aleasă, așa cum cereau standardele vremii: literatură, limbi străine, pian și acea grație melancolică a tinerelor nobile. Viața ei părea o nesfârșită vară, dedicată familiei, naturii și frumosului. Nu a avut o profesie în sensul modern al cuvântului, dar meseria ei era însăși „reprezentarea” – o viață închinată datoriilor și rafinamentului lumii aristocratice.
O nuntă spectaculoasă la Budapesta
Tinerețea Contesei Aliz a înflorit în efervescenta perioadă interbelică. Destinul i l-a scos în cale pe Contele Heinrich (Jindřich) von Haugwitz, un tânăr nobil distins, stăpânul splendidului castel Náměšť nad Oslavou din Moravia. Dragostea lor a culminat cu o nuntă absolut spectaculoasă, celebrată în inima Budapestei, pe 25 octombrie 1930. Totuși, nunta fusese inițial programată pentru luna iulie, dar contesa a contractat scarlatină la Budapesta iar nunta a trebuit amânată
Imaginați-vă forfota acelei zile de toamnă aurie: trăsuri luxoase, rochii din mătăsuri fine brodate cu perle, ofițeri în uniforme de gală și bijuterii adunate din toate colțurile Europei. A fost unul dintre acele evenimente mondene care opreau timpul în loc și țineau prima pagină a ziarelor de societate – uniunea perfectă între două mari dinastii.
Viața la castel: Iubire și liniște
După nuntă, Alice l-a urmat pe soțul ei, „Heinrich al ei”, pe domeniul său morav. Acolo, contesa a trăit anii de apogeu ai vieții de familie. Fotografiile de epocă o surprind fericită alături de contele Haugwitz și de copiii lor (Sofie, Heini și tânăra Johanna), bucurându-se de o viață idilică. S-a transformat dintr-o tânăra visătoare într-o mamă devotată și o stăpână iubită a castelului. Iubeau călătoriile, caii și serile liniștite petrecute pe terasele palatului, departe de zgomotul lumii.
Nori de furtună și un exil vienez purtat cu demnitate
Dar clepsidra timpului a fost nemiloasă. Al Doilea Război Mondial a sfâșiat Europa, iar anul 1945 a tras cortina peste „La Belle Époque” a aristocrației. Odată cu instaurarea regimurilor comuniste în Europa Centrală și de Est, castelele le-au fost confiscate, iar moșiile vaste – inclusiv „Ferma Alizei” din România – au fost naționalizate. Peste noapte, lumea pe care o cunoșteau s-a năruit.
Ceea ce a urmat a fost supraviețuirea prin eleganță. Lipsiți de averile colosale de odinioară, Alice și Heinrich au fost forțați să lase totul în urmă și au luat calea exilului. Au plecat spre Viena, orașul care, în ciuda cicatricilor lăsate de război, i-a primit cu o anume familiaritate pe descendenții vechiului imperiu.
Aici, pe străzile Vienei, Alice a trebuit să învețe viața dincolo de fast. Heinrich, marea ei dragoste, s-a stins din viață în 1966. Rămasă văduvă, Alice și-a trăit ultimii ani într-o decență profundă, purtându-și trecutul cu acea noblețe interioară care nu îți poate fi confiscată de niciun regim politic. Nu a coborât niciodată privirea, transformându-și suferința exilului într-o emblemă a demnității.
S-a stins în liniște, la Viena, pe 8 februarie 1981. A luat cu ea amintirea unor baluri grandioase, parfumul trandafirilor de la Náměšť și nostalgia unor vremuri apuse. Astăzi, spiritul contesei elegante din perioada interbelică continuă să trăiască – în fotografiile de epocă sepia și, undeva pe harta României, în numele micii așezări Aliza.
Generația următoare
Am găsit un minunat interviu în presa cehă cu fiica contesei Alice, Johanna. L-am tradus mai jos, are valoroase informații și povești despre familia lor.
Este fiica contelui Haugwitz. Timp de mulți ani a predat refugiaților
Autori: Hana Jakubcová, Jaroslav Paclík, Tomáš Blažek
29 mai 2016 11:57 – sursă articol (accesați articolul pentru întreaga galerie de poze)
Fiica ultimului stăpân al castelului din Náměšť, Johanna El Kalak Haugwitz, trăiește la Viena. Ce părere are această femeie, care s-a căsătorit cu un austriac cu rădăcini palestiniene, despre valul de refugiați din Europa? Și cum își amintește de copilăria ei și de exilul forțat de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial?
E ca și cum una dintre camerele castelului din Náměšť nad Oslavou s-ar fi mutat în metropola austriacă. Dar unde mai exact? Nu într-un muzeu, ci într-un apartament confortabil aflat nu departe de parcul vienez Prater, locul unde trăiește Johanna El Kalak Haugwitz.
Ea s-a născut cu mai puțin de doi ani înainte de sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial la Náměšť nad Oslavou, fiind fiica stăpânului domeniului de atunci, Jindřich Haugwitz.
Pe perete este agățat portretul unei tinere fermecătoare. Cine este?
Este străbunica mea. Ea s-a căsătorit cu fiul „celui mai mare maghiar”, István Széchenyi. Din păcate, a murit la nașterea bunicii mele. Pentru soțul ei a fost o catastrofă; din disperare a decis ulterior să se alăture unei expediții care se îndrepta spre Tibet și diverse regiuni din China. Această expediție era formată în principal din oameni de știință germani și englezi.
În ce an se întâmpla asta?
Aproximativ în anul 1870.
Se spune că străbunica dumneavoastră se număra printre preferatele împărătesei Sissi?
Da, împărăteasa le îndrăgea foarte mult, atât pe ea, cât și pe sora ei. Datorită frumuseții lor și a modului excelent în care se înțelegeau, le numea „copiii divini”. Și, după cum se știe, Sissi avea o relație foarte bună și apropiată cu maghiarii. Așadar, se întâlnea cu fetele nu doar la Viena, ci și în Ungaria.
Câți ani avea străbunica când a murit la naștere?
În jur de douăzeci și patru de ani. Pe atunci, foarte multe femei mureau la naștere. Încă nu era recunoscută teoria dezvoltată de medicul ginecolog Semmelweis – aceea că medicii ar trebui să se spele pe mâini înainte de a examina femeile și de a asista la nașteri. Până atunci, o mulțime de femei mureau din lipsă de igienă, din cauza transmiterii microbilor.
Aveți un nume interesant – El Kalak Haugwitz. Călătoriți în interes de serviciu la Riad, în Arabia Saudită. Ne puteți spune mai multe?
Soțul meu provine din Palestina, iar familia lui trăiește la Damasc. Acolo și-a încheiat studiile la Drept și a lucrat ca avocat. Cu toate acestea, la sfârșitul anilor ’70, a plecat la Viena.
Și cu ce s-a ocupat aici?
A absolvit studii de inginerie și un doctorat în biochimie la universitatea tehnică. Apoi, în calitate de om de știință, a obținut aici contracte de muncă pe perioadă determinată. El are cetățenie austriacă.
Dacă trecem acum la Arabia Saudită, ce fel de țară este?
O cunosc personal din 1989. A trăi acolo nu este deloc un lucru simplu pentru un străin. Dar, pe de altă parte, dobândești o perspectivă mult mai profundă asupra țării. O cu totul altă imagine decât cea transmisă de mass-media. Eu am avut un noroc imens acolo – un lucru care se întâmplă rar în realitate: am putut stabili legături cu o familie saudită prin intermediul femeilor. Datorită prieteniei mele cu decanul universității locale pentru femei, am reușit să cunosc prima generație de femei saudite cu educație academică. Astăzi cunosc deja patru generații din această familie.
Și ce ați observat, de exemplu?
Este interesant faptul că mama prietenei mele a învățat să citească și să scrie abia când avea cincizeci de ani. Dar nepoatele ei, bineînțeles, au urmat deja studii superioare, parțial în Canada, parțial în SUA, și au devenit profesoare universitare. De remarcat în Arabia Saudită este și faptul că universitățile au acum mai multe studente decât studenți. Tot acolo am renunțat pentru prima dată la prejudecățile față de oamenii care nu știu să scrie și să citească.
În ce circumstanțe?
Locuiam într-un apartament dintr-o zonă centrală a Riadului, care aparținea unui saudit. El avea 70 de ani, deținea zeci de clădiri, dar nu știa nici să scrie, nici să citească. Era însă un comerciant excelent, cu o memorie de elefant.
Cum percepeți dumneavoastră personal – și în calitate de istoric – actuala ciocnire a culturilor, cea europeană și cea din Orientul Mijlociu?
Pentru început, aș dori să subliniez că „Orientul Mijlociu sau Apropiat” este un termen mult prea general. Arabia Saudită este ceva complet diferit față de Siria sau Liban. Dimensiunile ei sunt ca și cum ai lua Europa, de la Suedia până în Sicilia.
(Caseta biografică: Johanna El Kalak Haugwitz)
S-a născut pe 11 iunie 1943. A crescut în Náměšť nad Oslavou doar o perioadă scurtă; familia de la castel a părăsit casa în aprilie 1945 de teama frontului care se apropia. A studiat istoria și germanistica la Universitatea din Viena. A predat în Elveția, Spania și în capitala Austriei. Tot la Viena și-a cunoscut soțul, pe Housam El Kalak (austriac cu rădăcini palestiniene care a studiat biochimia la Viena). A publicat cartea „Domeniul Náměšť de-a lungul timpului”.
Și ce părere aveți despre situația actuală a refugiaților care se îndreaptă spre Europa?
Eu sunt adepta construirii unor punți între culturi. De asemenea, este vital ca noi – oameni cu valori și culturi diferite – să ne acceptăm reciproc și să învățăm să conviețuim în pace. Desigur, există diferențe între Europa și lumea islamică. Dar cu cât știm mai multe unii despre ceilalți, cu cât ne înțelegem mai bine, cu atât putem purta un dialog mai eficient. Și este important ca acest dialog să aibă loc de la egal la egal, nu de sus în jos.
Care credeți că sunt cauzele care au dus la o situație atât de complicată?
Există două motive pentru care ne aflăm în această situație și pentru care islamul nu are o reputație prea bună în prezent. Unul este ancorat în trecut, fiind influențat de războaiele cu turcii și de cruciade. Celălalt ține de prezent: viziunea noastră se limitează acum strict la grupările fundamentaliste. Se uită adesea că majoritatea teologilor și intelectualilor islamici se distanțează clar de așa-numitul Stat Islamic. Acela nu are nicio legătură cu Coranul, este doar o interpretare greșită a textului și o ideologie primitivă bazată pe putere. De altfel, majoritatea musulmanilor suferă ei înșiși din cauza situației actuale. Toate revoltele care au avut loc recent în Orientul Mijlociu au avut drept scop obținerea mai multor drepturi ale omului și a mai multă democrație. Acum, aceste zone și societăți multiculturale și multireligioase sunt distruse. Este teribil de trist. Totodată, trebuie să fim conștienți că Europa, America și Rusia nu sunt pe deplin nevinovate în contextul actual.
Ne-ați spus că în Riad ați avut o experiență cu afganii. Despre ce este vorba?
Afganistanul are ghinionul de a fi, din punct de vedere geostrategic, un teritoriu atât de important încât practic nu a mai cunoscut pacea în ultimii 50 de ani. În Riad trăiesc oameni de aproximativ o sută de naționalități diferite, iar una dintre ele sunt afganii. Se întrețin în principal din comerț, mulți dintre ei vânzând covoare. Și imaginați-vă ce este țesut, în ultima vreme, pe aceste covoare!
Ce mai exact?
Trebuie să te uiți de două ori ca să-ți dai seama, dar vei recunoaște scene din conflicte armate – bombe, elicoptere, tunuri. Este o adevărată tragedie. Nu mai există flori sau copaci ca pe vremuri. Iar în esență, același lucru se întâmplă și în Irak sau Siria. Nu vreau să intru prea adânc în politică acum. Dar credeți-mă, toți musulmanii pe care îi cunosc plâng din cauza a ceea ce se întâmplă.
Dar cum ar trebui rezolvată această situație? Și cum să procedăm cu refugiații?
Situația actuală a refugiaților este problematică. Acest flux trebuie direcționat pe anumite „șine”. Dar ar trebui să cunoașteți și contextul, motivele pentru care acești oameni pleacă, și să stabiliți contact cu ei. Da, atunci când vin sute de mii de oameni, apar probleme. Este, de asemenea, de înțeles că mulți europeni care nu cunosc aceste culturi se tem. Este o reacție firească, deoarece nu știu ce li se va întâmpla. Știm foarte puține despre musulmani. De fapt, știm mai puține despre ei decât știu ei despre creștinism. Iar în manuale – chiar și aici, în Austria – s-au perpetuat foarte multe prejudecăți. Din fericire, există deja eforturi de a intra într-un dialog bazat pe respect.
Așadar, în rezolvarea crizei refugiaților, sunteți de partea cancelarului german Angela Merkel?
Cred că doamna Merkel are mult prea multe sarcini. Este pur și simplu prea mult ce duce acum pe umeri. În principiu, este clar că nu poți deschide toate granițele. Dar, știți, în Europa trăiesc 742 de milioane de oameni; populația din multe țări îmbătrânește și aceste țări au prea puțini tineri. În orice caz, Europa ar putea primi cu ușurință unul sau două milioane de oameni, ar putea face față. Desigur, nu este ușor, pentru că ei provin dintr-o altă cultură. Totuși, trebuie să fim conștienți că mulți dintre acești refugiați vin cu o energie incredibil de pozitivă! Apropo de energie pozitivă, aș dori să vă ofer un exemplu legat de soțul meu și de cei doi frați ai săi.
Să trecem la acest exemplu.
Și ei au fost refugiați. Și au studiat în cinci limbi: arabă, italiană, germană, cehă și rusă! Soțul meu a ajuns aici, în Austria, fără niciun sfanț. Aici a absolvit universitatea tehnică – o facultate foarte grea. Asta deși era deja un avocat „gata format”. Fratele său a studiat filozofia și limba engleză la Damasc, a plecat fără bani în Italia, iar acum este medic pediatru. Iar cel mai mic frate a devenit inginer chimist la Praga și apoi și-a dat doctoratul la Moscova, în limba rusă. O mare parte dintre refugiații de astăzi vin exact cu această energie pozitivă.
Poate că noi facem dintr-o societate prea răsfățată?
Da, chiar așa este. Pe de altă parte, situația reprezintă o mare provocare pentru Europa; noi trebuie să o înfruntăm și să ne străduim la nivel internațional pentru ca pacea să revină în actualele zone de război.
În acest interviu, vorbiți des despre totul pe baza poveștilor pe care le-ați trăit sau ascultat…
Știți, eu am predat mulți ani și am avut în clasele mele austrieci, turci, sârbi sau bosniaci, adică elevi de naționalități foarte diverse. Fie tineri cu vârste între 15 și 20 de ani, fie adulți la cursurile serale.
Și care a fost experiența dumneavoastră cu ei?
Bună. Nu au fost niciodată experiențe negative.
Este interesant să vă ascultăm în calitatea dumneavoastră de reprezentantă a unei pături nobiliare, teoretic profund conservatoare. Totuși, vorbiți extrem de liberal despre lucruri pe care oamenii de rând nu prea vor să le abordeze…
Nu, nu cred că suntem atât de conservatori. Strămoșii mei au fost totodată oameni deschiși către lume. Părinții și bunicii mei aveau o gândire transnațională. De exemplu, mama mea, în tinerețe, a învățat cinci limbi – maghiara, slovaca, germana, engleza și franceza. Și știa și puțină italiană. De asemenea, am o bunică din Polonia, strămoși din Elveția, Ungaria și Boemia. Lumea este mare și diversă.
Când familia dumneavoastră a fugit din Náměšť nad Oslavou din calea frontului în aprilie 1945, aveați doar doi ani. Ce ați aflat mai târziu despre această fugă și care este cea mai veche amintire a dumneavoastră legată de viața ulterioară din Austria?
Din Náměšť nu-mi amintesc absolut nimic; cele mai vechi amintiri ale mele sunt din Austria. Despre evenimentele de la finalul războiului am aflat mult mai târziu. Cu toate acestea, încerc mereu să alung (să suprim) din mintea mea fuga din Náměšť și expulzarea forțată din Cehoslovacia.
Ați părăsit Náměšť ca un copil foarte mic. Aveți totuși vreo amintire, oricât de vagă?
Nu, nu am. Prima mea amintire este de la un țăran, momentul în care un cocoș a sărit pe mine. Dar asta nu s-a întâmplat în Náměšť.
Atunci unde ați crescut?
Mai întâi am locuit în regiunea Salzkammergut, la Gmunden, pe malul lacului Traunsee. Acolo am mers la școala primară și la gimnaziu. Apoi am studiat și mi-am luat doctoratul în istorie și germanistică la Viena; ulterior am trăit și muncit în Spania, Elveția, Austria și parțial în Arabia Saudită. Timp de douăzeci de ani am fost profesoară la Viena.
Când ați vizitat prima oară Náměšť după anul 1945?
Prima dată după război am fost acolo în 1967, împreună cu sora și cumnatul meu. Asta s-a întâmplat după ce tatăl meu a murit în 1966. Pe atunci, Náměšť funcționa parțial ca muzeu și parțial ca o casă de oaspeți de protocol pentru Republica Cehoslovacă.
Da, de exemplu Brejnev a dormit acolo…
Da, exact. Și Raul Castro la fel. Amândoi au dormit în patul nostru.
Cum a fost acea vizită pentru dumneavoastră?
Ne-au recunoscut imediat, dar din păcate nu s-au purtat foarte frumos cu noi la acea vreme. Totuși, în sat trăia atunci o doamnă în vârstă tare drăguță, Berta Němcová…
Fosta guvernantă a familiei Podstatzky.
Da, și asta.
O femeie energică și hotărâtă.
Foarte hotărâtă. Ca un husar, ca un soldat, un general. Înainte lucrase și la noi la castel. Mi-au povestit următorul lucru despre ea: în anii ’50, când oprimarea comunistă era la apogeu, primarul și cei din comitetul local vorbeau foarte urât despre familia Haugwitz – spuneau că am fi fost naziști, că i-am urât pe cehi și altele asemenea. Berta a mers la primărie și – din fericire pentru el – primarul nu era acolo. În locul lui, secretara a fost cea care a încasat o palmă de la Berta.
Sunt convins că v-ați bucurat enorm că v-ați revăzut.
Da. Și ne-a pregătit atunci o masă excelentă. A mai fost acolo și o altă fostă angajată loială a tatălui meu. Din păcate, acum toți acei angajați au murit.
Cât timp ați stat la Náměšť în acel an, 1967? O săptămână?
Nu, nu, o singură zi. Era un risc prea mare.
Deci practic atunci ați interacționat pentru prima dată cu castelul. Ce ați simțit?
Am fost extrem de stânjenită și confuză. În tinerețe, fusesem des confruntată cu tristețea și suferințele părinților mei, în special ale tatălui meu. Ne uitam uneori pe albumul cu fotografii din Náměšť. Dar ca om tânăr, nu vrei să auzi și să știi prea multe despre un trecut atât de dureros…
Care au fost circumstanțele deciziei familiei de a părăsi Náměšť? A fost de vină frica de frontul care se apropia?
A fost o incertitudine incredibilă. Mulți fugeau. În plus, era deja o zonă de război.
Și cum au evaluat ulterior părinții această decizie, privind retrospectiv? A fost bine sau rău că au plecat?
Au resimțit totul ca pe o pierdere ireversibilă a căminului.
Tatăl dumneavoastră a sprijinit rezistența anti-nazistă, există chiar și documente din arhive în acest sens. Pe de altă parte, în 1945 ați fost siliți să părăsiți țara. Și nu ne amintim să fi existat vreun proces în care să cereți restituirea averii pe baza unor acuzații false sau a unei interpretări greșite a Decretelor lui Beneš.
După anul 1989 am început să mă interesez de acest aspect. Am contactat diverși avocați cehi și pe mulți dintre membrii familiei care s-au ocupat de asta. Unii au reușit să recupereze câte ceva, alții nu. Criteriile – de ce s-a reușit într-un caz și în altul nu – nu au fost întotdeauna raționale sau logice. Pentru a nu te supune Decretelor lui Beneš, trebuia să dovedești fie că ai sprijinit rezistența, fie că ai luptat în străinătate, fie că ai fost partizan. Dar nici măcar aceste reguli nu erau respectate mereu. După război, tatăl meu și fratele său, Otokar, nu au vorbit deloc despre implicarea lor în rezistență; familia nu avea absolut nicio idee despre asta. A fost doar o întâmplare, sau voia lui Dumnezeu, că am aflat mai târziu.
Așadar, nu a existat și nu va exista o dispută legală pentru domeniul Náměšť.
Atât eu, cât și fratele meu care trăiește în Canada, am ajuns la concluzia că un proces în instanță ar însemna o luptă fără sfârșit. Unii avocați cehi ne-au și sfătuit să nu pornim un asemenea demers, în încercarea de a recupera ceva. Știți ce este cu adevărat important pentru mine?
Ce anume?
Faptul că toate aceste lucruri referitoare la tatăl meu și fratele său au fost cercetate și documentate științific – prin intermediul Academiei de Științe, al Universității Caroline din Praga și al Universității din Viena. Mă bucură enorm și faptul că familia noastră este din nou respectată, atât în Náměšť, cât și în împrejurimi. În anul 2013, osemintele părinților mei, ale fratelui meu Heini, ale unchiului meu Otokar și ale soției sale Maritschi Haugwitz au fost aduse și reînhumate în frumosul cavou al familiei din Náměšť. Astfel, sunt cu toții din nou acasă.
Am avut de asemenea un mare noroc cu primul și cel de-al doilea castelan al domeniului, domnii Vladimír Holý și acum Marek Buš, care se îngrijesc de Náměšť. În interiorul castelului funcționează Muzeul familiei Haugwitz. Din anul 1991, organizăm acolo concerte, împreună cu administrația castelului. La primele evenimente ne-a ajutat foarte mult și unchiul meu, Karl Anton Haugwitz.
(Caseta: Familia Haugwitz a trăit în Náměšť nad Oslavou aproape două secole)
- 1234 – Prima mențiune: Primul document care atestă o așezare pe locul actualului Náměšť nad Oslavou.
- 1752 – Ministru al Mariei Tereza: Familia Haugwitz ajunge în Náměšť. Domeniul este cumpărat de consilierul secret și ministrul austriac, contele Friedrich Wilhelm Haugwitz.
- 1794 – O capelă muzicală numeroasă: Membrii familiei Haugwitz iubeau muzica. Jindřich Vilém și-a fondat propria orchestră, care a ajuns la peste 64 de membri. Când angajau personal la castel, aveau grijă ca toți să știe să cânte la un instrument sau vocal.
- 1914 – La poligonul de tragere: Cu doar zece zile înainte de atentatul de la Sarajevo, Haugwitz l-au găzduit la Náměšť pe moștenitorul tronului, arhiducele Franz Ferdinand d’Este, trăgând la porumbei de lut.
- 1930 – Surpriza: Contesa Alice a construit o baie modernă ca surpriză pentru soțul ei. Poate fi vizitată și azi de turiști.
- 1943 – Rezistența și nașterea: Jindřich Haugwitz sprijină rezistența în război. Se naște Johanna, al treilea copil al familiei.
- 1945 – Plecarea: Familia părăsește castelul vineri, pe 13 aprilie.
- 1967 – Călătorie riscantă: La un an după moartea tatălui, Johanna vizitează Náměšť. Excursia în Cehoslovacia comunistă este plină de riscuri.
- 1980 – Nunta: Johanna Haugwitz se căsătorește cu austriacul cu origini palestiniene, Housam El Kalak.
Muzica a aparținut dintotdeauna castelului Náměšť nad Oslavou.
Da, în secolul al 19-lea, Náměšť era un centru muzical important. Noi am reluat această tradiție, ghidându-ne după ideea că muzica este cel mai bun instrument pentru a „construi punți”. Domnul castelan Buš este el însuși muzician, așadar organizează totul într-un mod minunat. Și tocmai din acest motiv cred că nu este neapărat necesar să deții ceva din punct de vedere material pentru a fi conectat emoțional și cu inima de vechiul tău cămin.
Acum dorim să vă întrebăm ce părere aveți despre funcționarul praghez Svatopluk Haugwitz, care se autointitulează „prințul conducător” al familiei nobiliare, aici în Republica Cehă.
Cunosc familia acestui Svatopluk Haugwitz (anterior se numeau Haužvic) încă din anii ’90. El a fost cel care mi-a adus primele documente – niște fotocopii – din arhivele lui Beneš de la acea vreme. Acele acte documentau tocmai activitatea pozitivă a tatălui meu în timpul protectoratului și sprijinul pe care l-a acordat cehilor persecutați. Îi sunt recunoscătoare pentru acest lucru. Dar faptul că acești oameni au început să se autointituleze „conți”, iar acum chiar „prinți conducători” ai Casei de Haugwitz, este o șarlatanie crasă. Doresc să subliniez foarte clar că el nu are absolut nicio legătură cu familia nobiliară Haugwitz.
Se autointitulează „prinț conducător al neamului” și este la conducerea asociației „Casa Princiară a familiei nobiliare von Haugwitz”. Nu considerați că acest lucru dăunează imaginii și „brandului” familiei?
Ne opunem în mod ferm și categoric față de utilizarea stemei familiei noastre și a devizei noastre „Vitam impendere vero” (A-ți dedica viața adevărului – n. red.). Familia se simte prejudiciată din cauza acestei utilizări neautorizate și luăm în calcul pași legali. Acea asociație este pur și simplu rodul unei fantezii. Tot mă mir cum de unii oameni cad în această capcană.
Uniforma pe care o poartă are vreo legătură cu familia Haugwitz din Náměšť?
Nu, este inventată. Toți descendenții legitimi ai familiei Haugwitz de la castelul Náměšť, adică 24 de persoane care trăiesc în Austria, Canada, SUA și Germania, se distanțează clar de așa-zisul „prinț” von Haugwitz și de absolut toate activitățile sale. Același lucru îl fac și cei aproximativ 120 de membri ai asociației familiale Haugwitz, cu sediul în Germania.
Unde trăiesc astăzi membrii familiei Haugwitz de „Náměšť”?
În Canada, SUA, Austria. Soția unchiului meu Karl Anton Haugwitz (contesa Feline Haugwitz) și fiica celuilalt unchi al meu, Otokar (Gloria, contesa Droste zu Vischering), trăiesc împreună cu familiile lor în Germania.
Mai vin ei și la Viena?
Da, și de asemenea revin destul de des în Náměšť.
Ce vă aduce cea mai mare bucurie în momentul de față?
Dragostea mea aparține orașului și castelului Náměšť nad Oslavou, prin urmare mă voi implica în continuare în acest domeniu. Mi-aș dori foarte mult să mai scriu și un tratat despre istoria familiei soțului meu. Și aș vrea să subliniez din nou ceea ce consider eu a fi lucrul cel mai important: să construim punți de înțelegere reciprocă. De altfel, motto-ul meu este un citat al fostului președinte german Richard von Weizsäcker: „Dacă ne aplecăm asupra trecutului, scopul nostru principal trebuie să fie acela de a ne apropia de adevăr pe cât de mult posibil.”
