Istoria Casei Universitarilor (Librecht-Filipescu) de pe Dionisie Lupu 46 (II) 

Continui seria articolelor despre Casa Universitarilor (Librecht-Filipescu) cu povestea celui de-al doilea proprietar al casei. Primul articol este aici.

Gheorghe C. Filipescu

Gheorghe C. Filipescu — Născut în București la 1840, fiul colonelului Constantin G. Filipescu şi al Aristiei Balş a făcut studiile în Germania şi Austria. Apoi a intrat în armata Moldovei cu gradul de sub-locotenent şi a fost adjutantul Principelui Cuza. A demisionat din armată la 1863 și s-a stabilit în București. A fost numit mareşal la curtea Principelui Carol I la 1866 și a ocupat această înaltă demnitate până la 1874. Trimis ca agent al țării la Petersburg, a rămas în acest post până la 1876 când, în urma retragerii guvernului conservator al lui Lascar Catargi, își dă demisia. Mult timp a stat retras din viața politică. După retragerea generalului Vlădescu de la curte, în jurul anului 1898 Regele Carol I înființă postul de mare mareșal și-l încredință lui Gheorghe C. Filipescu, post pe care îl ocupă până în în 9 septembrie 1902, când moare.

Figura lui Gheorghe Filipescu rămâne una memorabilă în istoria României, în special datorită rolului său influent de Mareșal al Curții Regale în timpul domniei lui Carol I. Dar care au fost, de fapt, îndatoririle și responsabilitățile acestui om de stat?

Gheorghe Filipescu a ocupat o funcție esențială care a îmbinat elemente administrative, diplomatice și de securitate, fiind unul dintre cei mai de încredere aliați ai regelui Carol I. Pe de o parte, în calitate de administrator, Filipescu a coordonat cu măiestrie aspectele de protocol ale curții regale, gestionând recepții oficiale, ceremonii și vizite de stat. El a supravegheat totodată personalul curții, de la servitori la gardieni, asigurându-se că fiecare își îndeplinește rolul cu profesionalism și eficiență. În plus, avea un rol de liant crucial între monarhie și guvern, servind ca un canal de comunicare direct și eficient pentru transmiterea ordinelor și decretelor regale către autoritățile statului.

În calitate de Mareșal al Curții, gestiona comunicarea ordinelor pentru ceremonii, festivități și recepții, fie că erau găzduite de Curte sau la care Curtea lua parte. Mai mult decât atât, avea sarcina de a asigura conformitatea cu protocoalele, menținerea ordinii și aplicarea regulilor instituite la Curte. În plus, avea competența de a exercita autoritatea polițienească în interiorul Palatului.

Mareșalul Curții era implicat și în organizarea evenimentelor de vânătoare. În acest sens, era obligat să notifice atât Președintele Consiliului de Miniștri, cât și prefectul județului în care vânătoarea urma să se desfășoare. El era cel care transmitea invitațiile pentru vânătoare printr-o listă circulară, furnizând detalii precum locația, data, punctul de întâlnire și codul vestimentar. Indicațiile pentru conducerea vânătorii și persoanele care vor însoți liderul erau delegate fie de Mareșal, fie de adjutanții săi. În cazul în care evenimentul includea o masă și activități de socializare cu Principele sau Regele, ținuta obligatorie era redingota neagră. Invitațiile la aceste evenimente erau de natură protocolară.

De asemenea, Mareșalul Curții era responsabil pentru acordarea și revocarea statutului de furnizor oficial al Curții. Persoanele sau entitățile care primeau acest statut erau validate printr-un brevet ce cuprindea însemnele țării și numele furnizorului, limitat strict la domeniul de activitate sau profesia pentru care fusese acordat. Mai multe detalii despre ceremonialul de la Curtea Regală a lui Carol I se pot găsi în această carte editată de Muzeul Național Cotroceni.

În plan diplomatic, Filipescu s-a distins prin abilitatea sa de a primi și caza oaspeți străini de rang înalt, o sarcină care implica nu doar o bună cunoaștere a protocolului diplomatic, dar și un tact și o diplomație remarcabile. În anumite cazuri, acesta chiar a fost delegat în misiuni diplomatice, acționând ca reprezentant personal al Regelui Carol I.

Și iată cum casa de pe Dionisie 46 găzduiește iar mâna dreaptă a conducătorului țării. Prima dată Librecht, cel mai influent om din preajma lui Alexandru Ioan Cuza, iar acum Gheorghe Filipescu, mareșalul curții regale a lui Carol I.

Dintre acei cari formau anturajul regelui Carol acum cîţiva ani, mareşalul Filipescu era singurul în care suveranul avea atîta încredere încît acesta putea intra la rege la orice oră din zi şi din noapte, cu sau fără motiv şi fără nici un fel de anunţare prealabilă. Regele, la rîndu-i, nu lăsa să treacă nici o ocazie pentru a spori cu una mai mult numărul decoraţiilor mareşalului său favorit.

Adevěrul, aprilie 1909

Regelui Carol I nu i se făcea întodeauna pe plac de către Guvern. Un episod de nesupunere este legat chiar de mareșalul Filipescu, pe care voia să îl decoreze din nou. Regele Carol a fost ignorat constant de Alexandru Lahovary, ministrul de Externe, atunci când a solicitat acordarea unei noi decorații pentru mareșalul Filipescu. Regele a cerut insistent ca Lahovary să semneze decretul de decorare, dar acesta a refuzat categoric, susținând că nu există un motiv valid pentru o nouă distincție. Regele a încercat să folosească influența sa pentru a obține semnătura, chiar amenințând că acordarea decorației este o „prerogativă exclusiv regală”, dar Lahovary a rămas neclintit. În cele din urmă, Lahovary a găsit o soluție de compromis: a plecat în concediu și a lăsat responsabilitatea interimarului să acorde decorația.

De unde a avut Gheorghe C. Filipescu bani să cumpere casa lui Librecht? Povestea relatată în Revista Rampa din 1925 ne poate oferi câteva detalii:

În josul oraşului Bucureşti, cam pe unde se află acum turnătoria Lemaître, se ridica, de-a curmezişul Dîmboviţei, încă pe la 1865, moara lui Gheorghe Filipescu, un unchi depărtat al lui N. Filipescu, mi se pare, cu stăvilar înalt şi puternic şi cu portiţă la stăvilar pentru a aduce apa la cele trei roţi ale morii. Să nu uităm că, în 1865, Dîmboviţa curgea pe albia sa naturală şi că, mult mai tîrziu, sub Vodă- Carol, Pake Protopopescu fiind primar, s-au votat şi s-au început lucrările pentru canalizarea Dîmboviţei, canalizare de care Capitala se făleşte şi astăzi. Cînd, înainte de canalizare, apele Dîmboviţei erau mici, stăvilarul de la moara Filipescu funcţiona de minune: el oprea scursoarea prisositoare a gîrlei, mina apele prin portiţă şi, prin urmare, silea să servească morii de motor. Minunat! Dar, dacă creşteau apele Dîmboviţei şi se făceau mari, stăvilarul devenea o primejdie pentru că împiedicînd scursoarea gîrlei provoca inundaţia oraşului. Aceasta se şi întîmplă în primăvara anului 1865. Cartierele situate sus scăpară de inundaţie, în suburbia Izvorul, apele se ridicară, în unele locuri, la peste doi metri. Cum vedeţi, pacoste, nu glumă ! Populaţia se refugiă pe dealuri unde armata îi ducea pîine şi merinde în luntrii de fier cu fund plat. Situaţia era gravă. Nimeni nu găsea soluţia problemei. Consiliul de miniştri, prezidat de însuşi Vodă-Cuza, propunea canaluri de scurgere, bună măsură , dar alcătuirea lor cerea timp. In timpul acesta Capitala rămînea inundată. Vodă Cuza, foarte amărît de aşa pacoste, voia soluţii cu rezultate repezi Prieten cu tatăl meu, vecinul său de la Cotroceni, care îl vedea mai în toate zilele, Vodă îl întrebă, într-o doară : — Dar tu, franţuzule, nu ai nici o soluţie ? — Ba da, răspunse tata : două clăi de paie, un chibrit şi trei tîrnăcoape. — Ce să faci cu ele, franţuzule ? — Să dărîm zăgazul de la moara Filipescu şi să dau foc morii. Intr-o singură zi se va fi scurs toată apa din Capitală. Dar plăteşte Măria-Ta daunele ? Şi, la caz de nevoie, la răspunderea urmărilor ? — Da ! răspunse Vodă-Cuza. Dar, de ce nu dărîmi numai stăvilarul ? — Pentru că, explică tatăl meu, pe cîtă vreme va fi în fiinţă moara, s-ar repara şi stăvilarul. — Aşa e, mărturisi Vodă-Cuza. Zis şi făcut. Peste două ore stăvilarul era dărîmat și moara întreagă dată pradă focului. Incendiul făcu mare vîlvă : se vedea, cît de colo, mîna criminală. Dar a cui era vina ? In scopul de a o descoperi fără a figura în căutarea ei (deci fără a-și bate capul a cheltui) Gheorghe Filipescu, avar, vanitos şi lacom de bani (există boieri şi dăştia) cerînd societăţii asigurătoare (Societatea „Triest“, mi se pare) să plătească daunele prevăzute, şi-o substituia şi o punea pe dînsa să facă investigaţii. Proprietarul morii incendiate avea de gînd să jupoaie şapte piei de pe spinarea criminalului descoperit de societatea asigurătoare. Spre marea mirare a lui Gheorghe Filipescu, Societatea de asigurare „Triest“ nu făcu nici o investigaţie şi plăti integral fără cea mai mică discuţie. Gheorghe Filipescu se păcălise , nu descoperise criminalul, pe care să-l jupoaie, ba chiar fusese silit să semneze actul de mulţumire tradiţional pe care societatea de asigurare se grăbi să-l publice în ziare. Toată lumea se miră de iuţeala şi de înlesnirile aduse de Societatea „Triest“,în lichidarea acestei afaceri. Nu încăpea însă mirarea pentru cine ştia că Societatea plătea cu banii lui Vodă-Cuza. Gheorghe Filipescu, despăgubit, nu mai avea nimic de zis. In cîteva zile după incendiu, cum spusese tata, Dîmboviţa intra în matca ei şi inundaţia se scurgea. Din fericire, ea nu cauzase decît puţine stricăciuni. Mult mai tîrziu, se vedeau, încă, pe zidurile caselor, liniile făcute cu vopsea roşie ca să arate pînă unde se ridicaseră apele în 1865. Am văzut chiar eu asemenea linii. De atunci încoace, inundaţii nu s-au mai ivit în Bucureşti. Moara lui Gheorghe Filipescu fusese mistuită de un misterios incendiu şi nu a mai fost reclădită, nici ea, nici faimosul stăvilar. Mai tîrziu, Vodă-Carol, care făcuse pe Gheorghe Filipescu mareşal al Curţii, îi zise cu privire la incendiul morii: — Societatea „Triest“ trebuie să ştie cum s-au petrecut lucrurile. Dar faptul că a procedat la lichidare, aşa de lesne, dă de bănuit că nu are nici interes, nici intenţie să spună ce ştie. Ar fi, cred eu, fără folos a cerceta mai departe. Nu cumva ştia ceva şi regele Carol ?

Revista Rampa, 1925

Ca și Librecht, și Mareșalul Filipescu era implicat se pare în lupta politică dintre partidele de guvernare și opoziție. O știre din Adevărul, iulie 1900, ne arată puțin din cum decurgeau lucrurile pentru el:

Din cercurile palatiste vine ştirea senzaţională a retragerii d-lui G. Filipescu din funcţiunea de mare mareşal al Curţei Regale, funcţiune de curînd creată din nou şi încredinţată d-sale. — Marele mareşal a obţinut un congediu, imediat după întoarcerea Regelui de la Sigmaringen. Zilele acestea d-sa a și plecat în străinătate. Se dă ca aproape sigur că odată cu expirarea concediului, mareşalul Filipescu se va retrage din această demnitate. Asupra cauzelor acestei retrageri,care e foarte viu comentată în cercurile politice şi palatiste, circula două versiuni. Prima e că marele mareşal, înaintea plecărei Regelui la Sigmaringen ar fi dat nişte circulări tuturor prefecţilor, indicînd unele demersuri faţă de curtea Regală, demersurile cari sunt de atribuţia preşidenţiei consiliului de miniştri. După întoarcerea Regelui, parte din dispoziţiunile semnalate prin acele circulări au trebuit să fie revocate de chiar marele mareşal. A doua versiune asupra cauzelor retragerel e că marele mareşal s’ar fi amestecat prea făţiş în combinaţiile politice, cari au produs actuala criză ministerială. Presa liberală a şi început să atace pe această temă pe mareşalul Curţei. „Voinţa naţională“ a avut deunăzi o informaţie semnificativă, relevînd că d. Delavrancea va rămîne primaral Capitalei „graţie protecţiunei unui mare demnitar“. „Secolul XX“ atacă azi pe faţăpe mareşalul Curţei, reproşîndu-ică după ce a primit a fi preşedintele comitetului de administraţie al societăţei tramvayurilor noul alături de d. Delavrancea, după cea primit să fie ales membru în consiliul de administraţie al creditului rural, după ce a primit preşidenţia societăţei de asigurare „Naţionala“ împreună cu d. Seculici şi pe aceea a societăţei forestiere Ungaro-Romîne, azi „ca mare mareşal a lucrat cu vărul său d. Nicu Filipescu ca să răstoarne cabinetul Cantacuzino şi să alcătuiască unul după pofta inimei sale.“ Am înregistrat toate acestea, deoarece în cercurile politice se discută cu multă animaţie chestiunea retragerea mareşalului Filipescu.

Adevěrul, iulie 1900

Până la urmă, se pare că nu a renunțat la poziție, până la moartea lui în 1902.

Pe lângă cariera sa la curtea regală, Filipescu a fost un actor activ în numeroase organizații și instituții economice. A avut o influență semnificativă asupra dezvoltării economice a României, dând sprijin la întemeierea sau dezvoltarea multor instituții bancare sau de credit.
Pe măsură ce s-a apropiat de sfârșitul vieții, Filipescu s-a concentrat asupra problemelor sociale, în special în domeniul sănătății și binefacerii. A jucat un rol vital în dezvoltarea „Policlinicii” și a institutului surorilor de caritate. Mai mult, a fost președintele Consiliului de Administrație al Societății „Regina Elisabeta”, o organizație de binefacere.

Hai să facem o călătorie în timp, și să vedem ce a surprins presa românească despre viața lui Gheorghe C. Filipescu și a soției Lydia:

Cele 2 soții ale lui Gheorghe C. Filipescu: Natalia Ghika și Lydia Hangerli

NATALIA GHIKA

 „Domniţa Natalia, cea mai tânără, o mare frumuseţe şi ea, însă de un fel cu totul deosebit de sora ei. Bălaie, cam grăsulie, având, cu ochii mari verzui, o faţă ruptă din soare, – veselă, râzătoare, zburdalnică; copilăroasă ca o copilă răsfăţată mai ales, dar ca o copilă fermecătoare. Nici 18 ani nu aveà. – Erà măritată de 3 ani cel puţin, cu un alt copil, bietul Costică Balş”.

Viaţa se desfăşurà aşà liniştit. Toate păreau ca un vis de fericire. O neaşteptată lovitură a soartei trebuià să schimbe rostul plăcut al lucrurilor.
Prilejul acestei schimbări se datorì unei tragedii desfăşurată în viaţa Domniţei Natalia „Erà sburdalnică, cu toane, uşuratică, dar îşi iubea soţul – Copilă, se măritase patru ani mai înainte, – cam la 14 ani. – Aveà 18 ani; bărbatul ei, Costică Balş, 23. – Şi iată, o lună după timpurile fericite de care am vorbit, Costică Balş, în ziua de 15 Iunie cădeà fulgerat rănit de moarte într’un duel cu un ofiţer austriac, care se arătase fără tact prea înfocat admirator al nevestei lui, şi faţă de care nevasta lui se purtase cu o cochetărie nechibzuită de copilă. Lovitura adusă vieţii tuturora fu straşnică. – Toată societatea moldovenească se găsì val-vârtej. Tastu şi eu furăm ca trăsniţi. Întâmplarea aveà şi un caracter naţional – Austriacii erau priviţi cu ură – atât în cât aproape tuturora le păreà rău de plecarea Ruşilor! Acest duel şi această moarte, socotită ca un asasinat, răsvrătiseră toate sufletele, toate inimile. – Îngroparea se dovedì cevà nemai pomenit; se puteà teme o mişcare populară în contra armatei de ocupaţiune. După obiceiul vechiu, sărmanul Costică fu adus la biserică cu faţa neacoperită, în toiul florilor şi al coroanelor care covârşiau sicriul – în cortejul şi în toate străzile nu se vedeau decât ochi plini de lacrimi: tânărul Costică Balş aveà numai prieteni, şi poporul priveà pe adversarul său totodată ca pe un ucigaş, şi ca pe un vrăjmaş al neamului. – Nu vorbesc despre durerea lui Grigorie-Vodă.

De altmintrelea doliul erà pe sfârşite. Principele nu se mai gândia pentru ea decât la un nou măritiş. Prinţesa, în pripa ei de a eşi din claustrarea unde se găsia confinată, se căsătoreşte fără multă chibzuială cu un tânăr (Millo) descris de Grenier în colori mai puţin decât avantajoase. Căsătorie repede desfăcută şi urmată de o alta cu Gheorghe Filipescu (viitorul mareşal al Curţei Regale).

Sursa

LYDIA HANGERLI

Gheorghe Filipescu se căsătorește cu Lydia Hangerli în 1884 și vor fi împreună până când el moare, în 1902. Ea va mai trăi până în 1943 și va moșteni și îngriji casa.

Într-un articol din ziarul bisericii evanghelice germane din București, Bukarester Gemeindeblatt, apar câteva informații interesante care spun povestea vieții Lydiei Filipescu:

Doamna Lydia Philippescu în amintire.

Pe 7 mai, anul acesta, doamna Lydia Philippescu, văduva marelui marșal Georg Philippescu, a părăsit această lume după o lungă și grea suferință în al optzecilea an de viață. Odată cu ea, unul dintre cei mai vechi membri ai comunității (evanghelice) și una dintre cele mai devotate vizitatoare ale serviciilor noastre divine a trecut în neființă. Lydia Philippescu s-a născut pe 9 martie 1864 la Berlin, ca fiică a Prințului Nicolaus Handjery. A primit instrucțiuni de confirmare de la preotul de curte pe atunci necunoscut, Adulf Studer. În anul 1884, s-a căsătorit la Berlin cu marele marșal al Regelui Carol I, Georg Philippescu, născut în 1840, revenind astfel, de fapt, în țara strămoșilor săi. Numele Handjery este doar o transformare a numelui Hangerli, iar în lungul șir al prinților români întâlnim doi purtători ai acestui nume. Constantin Hanjerli a fost prinț al Munteniei între 1797 și 1799; a fost ucis de turci. Fratele său, Alexander Hanjerli, a guvernat Moldova în 1807, deși doar câteva luni. Familia Hangerli este o linie secundară a cunoscutei familii Ipsilanti din istoria românească a Prinților Mofilanti. Scurta domnie a lui Alexander Hangerli a avut loc în perioada în care rușii ocupaseră principatele dunărene (1806-1812). Fiind partizan al rușilor, mai târziu și-a mutat reședința în Rusia. Fiul său, Telemach, s-a căsătorit cu o germană evanghelică de nobilime baltică și a murit în 1850 la Smyrna, ca general-consul rus. Văduva sa s-a mutat în Germania și și-a crescut fiul Nikolaus într-o casă de cadeți; a devenit ofițer în garda prusacă. Este tatăl Lydiei Philippescu.

Soțul ei, Georg Philippescu, provenea dintr-o familie foarte respectată, din care au apărut mulți oficiali de rang înalt. Bunicul său cu același nume a participat pe 24 aprilie 1853, ca reprezentant al guvernului, la inaugurarea bisericii noastre, și într-un raport scris despre această ceremonie citim: „Între elita ministrilor Valahiei, care apăruseră în uniformă mare, am văzut figura venerabilă a bătrânului președinte al consiliului de miniștri, Barch-Bojar (primul Bojar al țării), Georg Philippescu în vechea costumație națională cu toga lungă de mătase albă și Kolpaf (o acoperitoare de cap înaltă, în formă de pară) peste fezul roșu cu barba argintie căzând până la piept“. Soțul Lydia Philippescu și-a petrecut o parte din tinerețe în Germania și stăpânea perfect limba germană. A fost numit mare marșal când Prințul Karl de Hohenzollern a venit în România ca prinț ales în mai 1866 și și-a organizat curtea. În această poziție, a participat la căsătoria Prințului cu Prințesa Elisabeth de Wied din noiembrie 1869. A părăsit postul de mare marșal în 1873, când a fost numit emisar român la Petersburg, post pe care l-a deținut până în 1876. Mai târziu, a preluat din nou demnitatea și povara postului de mare marșal. Prin moartea sa survenită în 1902, Lydia Philippescu a fost văduvă timp de aproximativ 40 de ani, aproape jumătate din viața ei.

Casa lui Georg și Lydia Philippescu, înconjurată de o grădină mare și bine îngrijită și decorată cu multe lucruri frumoase, a devenit rapid un centru social foarte vizitat. Aproape toți diplomații străini care și-au petrecut câțiva ani din viața lor în București au trecut prin această casă; un oaspete foarte frecvent a fost mai târziu cancelarul imperial Fürst Bülow, care a reprezentat imperiul german în România între 1888 și 1894. „Și dacă în această privință, după moartea lui Georg Philippescu, după sfârșitul activității sale semnificative, nu s-a produs nicio schimbare, acesta este cel mai bun dovadă că Lydia Philippescu a fost o personalitate remarcabilă în toate aspectele, mult peste medie. Până la vârsta înaintată, a fost foarte deschisă față de tot ce se întâmplă în lumea largă și în cea mică și avea un judecată înțeleaptă și bine echilibrată. Avea o cunoștință bogată a oamenilor și, prin urmare, o înțelegere profundă pentru toate aspectele vieții.

Avea o afecțiune deosebită pentru flori, preferând în mod special ghioceii. Atât în grădina ei mare, cât și pe una dintre proprietățile ei, aceștia erau cultivați în cantități mari. Ea a fost cea care a introdus cultura ghioceilor și a lalelelor în România. Era legată profund de comunitatea noastră prin pietatea ei rafinată de experiențele personale. Fiind fără copii, avea o simpatie deosebită pentru copiii orfani. De Paște, în 1914, a donat suma considerabilă pentru acele timpuri de 10.000 Lei sub numele „Fundația Georg și Lydia Philippescu” pentru susținerea orfelinatului. În testamentul ei, a dat din nou dovadă de legătura cu comunitatea și de empatia față de soarta copiilor orfani. A dispus ca valoarea inventarului, atât cel viu cât și cel mort, din cele trei proprietăți, una dintre ele aparținându-i personal și celelalte fiind folosite de ea, să revină comunității, la fel ca și orice sumă de bani care se va găsi la momentul decesului ei. Mai mult, mai multe piese de bijuterie prețioase ar trebui să fie donate comunității. Cele trei proprietăți, împreună cu casa de locuit, ar trebui să revină administrației spitalelor civile, în acord cu soțul ei, iar o parte din venituri, conform dispozițiilor testamentare, să fie donate Muzeului Național. Comunitatea noastră are, de asemenea, obligația de a-i plăti o pensie pe viață doamnei care a servit casa Philippescu pentru mai mult de jumătate de secol, și de a menține un orfelinat pentru copiii de credință evanghelică, care va purta numele Donația Lydia Philippescu (Donatiunea Lydia Philippescu). Dacă comunitatea nu este în măsură sau nu dorește să accepte această moștenire și să îndeplinească obligațiile asociate, această donație va reveni spitalelor civile, care la rândul lor vor avea obligația de a înființa și întreține orfelinatul evanghelic. Nu se poate încă estima suma totală pe care comunitatea noastră o va primi pentru scopul specificat, deoarece negocierile pentru inventarul aflat pe cele trei proprietăți menționate nu s-au încheiat încă. Dar acest lucru nu este esențial pentru moment; suntem recunoscători că un membru devotat al comunității noastre a făcut o mărturisire atât de impresionantă a legăturii cu comunitatea noastră și a misiunilor acesteia. Avem cu adevărat motive de profunda recunoștință. În cursul anului trecut, ne-a revenit moștenirea bogată a lui Nirefcher, ale cărei venituri vor contribui într-o măsură tot mai mare la susținerea și dezvoltarea comunității noastre. Și după încheierea păcii, vom fi în măsură să reconstruim orfelinatul nostru într-o formă nouă și mai frumoasă. Astfel, vom îndeplini din nou obligația care ne-a fost impusă de Friedrich Hoetich și de mulți alții. Pe Lydia Philippescu o vom păstra în amintirea noastră recunoscătoare.

Grădina casei Filipescu a fost dintotdeauna un loc de excepție, un colț de paradis în inima Bucureștiului, unde natura și arta florală se împleteau într-un mod armonios. În anii 1880, atmosfera garden-partyurilor organizate aici era descrisă de celebrul Claymoor în ziarul „L’Indépendance Roumaine” astfel: Regele, Regina și Prințul Moștenitor onorau festivitatea cu prezența lor. Gratioasa Regină era îmbrăcată în alb, iar doamna Georgiana Filipescu, amfitrioana grațioasă a serii, își făcea onorurile de gazdă cu o eleganță desăvârșită, ajutată de soțul ei, un maestru al ceremoniilor și etichetei. La apusul soarelui, suveranii și Prințul Moștenitor își luau rămas-bun de la invitați, iar întunericul închidea ușor cortina asupra garden-partyului.

Grădina, concepută într-un stil liber, influențată de moda romantică, era un adevărat refugiu natural în mijlocul orașului. Pozele de epocă și planurile arhitecturale ale Bucureștiului ne dezvăluie o grădină bogată, cu vegetație indigenă și exotică, arbori seculari și flori de toate culorile, creând un decor feeric. Criticul Claymoor își exprima admirația pentru această grădină, descriindu-i atmosfera ca pe un colț de rai unde natura și omul și-au unit forțele pentru a crea un peisaj de basm.

În 1882, N. R. Danilescu evidenția varietatea de soiuri de fructe cultivate în grădina Filipescu, expuse la Expoziția Agricolă și Industrială de la București. Colecția domnului Filipescu cuprindea 40 de varietăți de pere, 6 de mere, 4 de struguri, 2 de smochine, zmeură și cantalupi. Toate acestea, sub supravegherea atentă a grădinarului Jean Vermeulen, demonstrau nu doar pasiunea, dar și abilitatea de cultivare sistematică a fostului mareșal al curții.

Cu toate aceste informații, putem spune că grădina și casa Filipescu este un veritabil monument de istorie și natură, care merită păstrat în cele mai bune condiții și restaurat, pentru a continua să încânte și să inspire generațiile viitoare. Restaurarea peisagistică a acestei grădini ar putea reprezenta un pas important în conservarea patrimoniului cultural și natural al Bucureștiului, aducând un omagiu tradițiilor și istoriei locale.

Urmează alte 3 articole despre Casa Universitarilor (Librecht-Filipescu):

• Naționalizarea casei – Casa Universitarilor (III)
• Despre viitorul Casei Universitarilor (IV)
• Istoria străzii Dionisie & inițiative civice din zonă (V)