Istoria Casei Universitarilor (Librecht-Filipescu) de pe Dionisie Lupu 46 (I)

România Ilustrată, ianuarie 1928

Introducere

Recent am trăit mai des bucuria de a aduce la lumină povești și locuri uitate, prin documentare istorică, și am întâlnit oameni care își propun să ofere o nouă viață unor colțuri de București, prin intermediul artei, muzicii, dansului și altor forme de expresie. Unfinished, festival multidisciplinar deja cu tradiție, s-a desfășurat și anul acesta într-un loc încărcat de istorie, martor în primul rând la multe schimbări din viața Bucureștiului.

Rândurile următoare sunt o oportunitate de a explora și înțelege mai profund contextul istoric din jurul acestui loc fermecător din București. Vei trăi poate atmosfera unei epoci trecute, călătorind în timp în inima Bucureștiului, unde o clădire cu o arhitectură interesantă atrage atenția celor care trec pe lângă ea, pe strada Dionisie Lupu 46, fosta stradă a Ulierului, cel care ține uleie, adică stupi.

Arhitectura specială a acestei clădiri întruchipează o combinație interesantă de elemente preluate din mai multe epoci și stiluri arhitecturale. Privită din afară, casa, într-un stil eclectic, are trăsături specifice arhitecturii gotice, frumos evidențiate prin coronamentul alcătuit dintr-o suită de creneluri și prin firidele din partea superioară a fațadelor. Construită în 1860, pe un teren între fostele ulițe Ulierului și Icoanei, casa și-a avut primul proprietar în persoana lui Cezar Librecht, director al poștelor și al telegrafului în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Datorită unei situații delicate, casa a ajuns în posesia boierului George Filipescu, marcând astfel o nouă etapă în povestea ei. După moartea ultimului proprietar casa ajunge la stat, conform dorinței testamentare. Casa Universitarilor și-a căpătat denumirea actuală după ce, în 1947, terenul și clădirea au fost puse la dispoziția cadrelor didactice din învățământul superior. Aici s-au desfășurat activități diverse, de la proiecții de film în sala de cinematograf, până la sesiuni de lectură și cercetare în bibliotecă.

Casa deține și un record local, care a schimbat modul în care locuitorii interacționau cu clădirile lor și cu lumea exterioară. O premieră în istoria tehnicii bucureștene a avut loc în această casă în anul 1865, când a fost instalată prima sonerie electrică din capitală.

Această clădire, de-a lungul timpului, a suferit transformări și intervenții, dar esența ei autentică a rămas neschimbată. Stilul romanic neogotic în care a fost concepută a adus un farmec unic acestei construcții, iar fiecare detaliu păstrează o parte din povestea Bucureștiului.

Casa Universitarilor este doar unul dintre multele comori arhitecturale ale orașului, un amalgam de stiluri și influențe ce te poartă într-o călătorie prin timp. Pe strada Dionisie Lupu, această clădire ciudată și impresionantă rămâne ca o fereastră către trecutul fascinant al Bucureștiului, într-o lume în care arhitectura devine poveste, iar istoria prinde viață în fiecare colț al orașului.

Despre casa și arhitectul ei

La începutul secolului al XIX-lea și ulterior după Unirea Principatelor Românești sunt chemaţi la București ingineri, arhitecţi și grădinari din vestul Europei care să ajute la modernizarea capitalei.  Specialiști ca M. Sanejouand, X. Villacrose, H. Fensser von Mentznen, J.Schlatter, C.W.F.Meyer, A.Heft, I.Hartl, J.Freywald, C.Benesch sau Luigi Ludovic Lipizer vin pentru a lucra pentru proprietari români înstăriți. Cel din urmă, arhitect de origine dalmată (coasta croată de azi), ajunge la București în jurul vârstei de 31 de ani, după ce mai dobândise experiență în spațiul Imperiului Austriac și începe o activitate susținută despre care s-au găsit dovezi pentru perioada 1856-1862, când este prezent pe șantiere de case particulare, biserici sau lucrări de infrastructură ale orașului.

Luigi Ludovic Lipizer (1825 – 1864), imaginat de AI – nu a fost găsit deocamdată niciun portret al arhitectului în arhive

Arhitectul Lipizer a avut câțiva ani de activitate intensă, când a fost implicat în mai multe proiecte în același timp. În 1959 este contractat de către noul director al poștelor și al telegrafului, din Principatele Unite, Cezar Librecht, pentru a-i construi o casă pe măsura noii sale averi și influențe. Lucrările încep un an mai târziu, într-o perioadă în care Lipizer mai lucra și la propria casă, dar și ca diriginte al lucrărilor de la casele Meitani, sau proiectant al unor case din mahalaua Sf. Gheorghe Vechi, mahalaua Mihai Vodă, mahalaua Şerban Vodă, sau făcea planul şi devizul aripei drepte a Azilului Elena Doamna.

Semnătura de pe documentele trimise la Comisia de Urbanism a orașului. Sursa

Dacă urmărim activitatea lui, putem distinge un stil destul de interesant la trei clădiri pe care le-a ridicat aproximativ în același timp, toate având un caracter romantic puternic, prezentând elemente neogotice, destul de rar întâlnite în mediul construit bucureştean.


Casa Breslelor. Sursa
Casa Universitarilor. SursaCasa Bosianu. Sursa

Este vorba despre locuința lui de pe Strada Spătari, numită astăzi casa Breslelor, după statuetele de pe fațadă, care se crede că înfățișează diferite bresle ale orașului, Casa Universitarilor de pe Dionisie Lupu și Casa Bosianu, din apropierea parcului Carol, astăzi parte din ansamblul Observatorului Astronomic Bosianu. 

Aceste clădiri au fost create într-un stil numit romantic autentic. Acest stil se inspiră din designul gotic și a fost adaptat pentru a se potrivi cu mediul local. Una dintre caracteristicile stilului este un tip de decor numit „maşiculi”, care se află pe marginile superioare ale clădirilor. De asemenea, arcul frânt, care are o formă ogivală, este o altă trăsătură distinctivă. În cazul acestui arc, forma sa ogivală a fost schimbată pentru a părea mai plată. De asemenea, forma octogonală apare în diferite locuri în planul clădirilor, adesea în interior și uneori și la nivelul exterior.

Într-o însemnare din 1865 aflăm de diferitele materiale cumpărate pentru construcția casei Cezar Librecht din București, azi Casa Universității. Găsim trecute 1 800 tinichele de Văleni și 3 600 bucăți de tinichele de Rucher (Rucăr). Arhitectul a apelat, pentru interior, la ferestre din cristal de Boemia, ridicând și o serie de coloane monumentale.

Regele Carol I, alături de membrii familiei Filipescu pe terasa dinspre grădina casei / Franz Duschek / Fondul Biliotecii Academiei Române

Despre primul proprietar

Cezar Leopold Librecht (1820-1890)

Cezar Librecht a fost primul șef de serviciu secret al României, de care se ocupa din poziția de director al Poștelor și Telegrafului. A fost mâna dreaptă a domnitorului Alexandru Ioan Cuza și a avut o mare influență în construirea statului român modern. După abdicarea forțată a lui Cuza, numele lui a fost legat de un mare dosar de corupție, care l-a forțat să predea casa și averea statului român, iar apoi să părăsească România.

Cezar Librecht era de origine belgiană și a primit cetățenia Principatelor Unite la 25 iunie 1865 printr-o diplomă oferită de domnitorul AI.I. Cuza. 

Potrivit Dicționarului contemporanilor de Dim. R. Rosetti, există două ipoteze despre originile lui Cezar Librecht: fie a fost slujitor al unui boier moldovean, crescut și angajat ulterior la oficiul poștal din Galați, unde l-a întâlnit pe Cuza în timp ce era prefect la Galați (Covurlui); fie provenea din Belgia, unde a fost cadet în armata belgiană și a dezertat datorită unor acte de indisciplină, refugiindu-se în Moldova. 

O altă versiune este descrisă de istoricul Anton Caragea în volumul „Pagini de istorie ascunsă“: Fiu al unei familii de mineri, tânărul Cezar Librecht a ajuns la Galați pentru a câştiga mai mulţi bani. Acolo exista la acea vreme un cazinou vestit, unde bogaţii României îşi etalau luxul şi lăsau sume importante de bani. Cezar Liberecht s-a angajat, mai întâi ca băiat de sală, după care a lucrat ca chelner şi apoi „marcher“ la biliard. A ajuns să cunoască multă lume bună, dar şi rău-famată.

În acest fel a ajuns să-l cunoască pe Alexandru Ioan Cuza, care era la vremea respectivă pârcalab de Galaţi. „Acesta iubea jocul de cărţi până la ore târzii în noapte, cafelele tari şi fumul ţigărilor fine şi doamnele frumoase cu care părăsea cazinoul. Cezar Liberecht a ştiut să i se facă util, prezentându-l domnişoarelor cu «condicuţă» şi mai ales ajutându-l să câştige la jocul de cărţi şi astfel să îşi îndrepte situaţia financiară, de foarte multe ori disperată“.

În luna iunie a anului 1855, Librecht a fost desemnat să preia funcția de director al biroului de telegrafie din Galați, care fusese inaugurat la sfârșitul acelei luni. Librecht a ocupat poziția de conducere în stația de telegraf din Galați până la data de 15 decembrie 1856, conform informațiilor din certificatul eliberat la 20 ianuarie 1857 de către Ministerul Lucrărilor Publice și semnat de P. Domici. În acest atestat este menționat faptul că „au meritat mereu mulțumirile Guvernului”.

Ulterior, a devenit inspector al telegrafului, având un rol în cadrul Comisiei Europene a Dunării, care și-a început activitatea la 23 octombrie / 4 noiembrie 1856, având sediul la Galați. Librecht era recunoscut ca fiind o persoană cultă, inteligentă, energică și cu un spirit curajos, având o înțelegere excelentă a măsurii și realității. El era un cunoscător desăvârșit al profesiei sale și se remarca prin activitatea sa deosebit de intensă, manifestând o puternică capacitate de muncă. Cu abilități remarcabile de organizare și conducere, el s-a impus ca un bun organizator și lider. Îi plăceau interacțiunile cu românii, iar această perioadă de succes în cariera sa îi oferea acum un scop în țară și îi permitea să privească cu încredere spre viitor.

În februarie 1859, Cuza, devenit între timp domnitor în Moldova, a apelat la C. Librecht, care, renunțând la confortul său la Comisia Europeană a Dunării, a venit la Iași pentru a prelua conducerea telegrafului de la A. Lupascu. Aflăm că ar fi fost însărcinat în timpul războiului Crimeeii să construiască telegraful militar pentru armatele aliate pe câmpul de luptă. La 1861 e locotenent, la 1863 căpitan şi la 1864 maior. După acest episod ajunge la Iași unde este desemnat să conducă telegraful din Moldova:

Cu scopul de a însuși Moldovei nu numai exploatația acestei institutii ci si ale ei cunostiinte tehnice Prea Î. Domn încă de mai inainte s-a îngrijit, de a forma întru aceasta elevi pământeni. Acel întâiu a cărui cunostiinte s-a recunoscut de a putea folosi acest ram este d. Leopold Librecht de mai inainte amploaiat la Departamentul lucrarilor publice si care a facut în parte și studii la biroul telegrafic din Viena si care pe lângă aceasta cunoaste : Romană, Franceză, Italiană, Germană, Engleză. După recomandarea D. Teirich….Depart. 1, a numit amploaiat la acest birou. Instalarea s-a făcut eri in fiinta Eks. Al Vornicu, K.Negri ministrul Depart. și a Vornic. Ralet, ministrul cultului si conform cu statutele institutiei telegratice. L. Librecht a depus jurământul de credință și discretie. Cu numirea lui Librecht, se deschidea calea promovarii personalului localnic, acțiune care a continuat apoi susținut.”

În ufinal, după Unirea Principatelor Române, prin decretului din 31 martie 1859, el a fost numit inspector de telegraf în Țara Românească și Moldova, unificând instituțiile din cele două teritorii.

Cezar Librecht se căsătorește la Galați cu Maria Malaxa în 1859, care era una dintre fetele grecului Iancu Malaxa (de Tecuci), din familie înstărită din Insula Corfu, căsătorit cu Maria Diamandescu. Maria Malaxa era sora tatălui lui Nicolae Malaxa (născut la 1884), cel care avea să ajungă marele industriaș din perioada interbelică, și un om influent în cercul regelui Carol al II-lea. Știm despre ei că au divorțat înainte de 1866, apoi ea a murit în 1868. Librecht avut un băiat care i-a dus mai departe numele, pe Alexandre, născut la 25 octombrie 1858 la Galați. Acesta și-a petrecut copilăria în casa de pe strada Dionisie, urmând apoi să meargă în Franța la studii și apoi să fie numit administrator francez al provinciei Dahomey din Africa de Vest (Benin de astăzi). Acolo a studiat istoria, limba și obiceiurile localnicilor, după oprirea comerțului cu sclavi. Tot ce a colecționat în perioada de explorare se găsește astăzi la Musée du quai Branly-Jacques Chirac din Paris.

Maria Librecht (Malaxa) – Portret în picioare, în costum de echitaţie. Rochia are o fustă amplă, poartă o pălărie cu pene şi în mână dreaptă ţine o cravaşă.Sursă

Găsim în cartea lui Radu Rosetti detalii despre viața lui Librecht care ne dau de gândit dacă Alexandre a mai avut un frate vitreg. Iată ce spune Radu Rosetti:

”Cunoscută este, mulţămit lipsii de demnitate a doamnei (se referă la Elena Doamna, soția lui Cuza), care s-a pretat acestei comedii, adoptarea a doi copii, din care unul fusese, dragă Doamne, găsit cu prilejul inundării unui cartier popular din Bucureşti. Se ştie că părechea domnească a înfiet atunci nu copiii lui Cuza şi ai amantei sale (care nu existau), ci acei ai zisei amante cu Librecht, inspectorul general al poștelor şi telegrafelor, favoritul domnului. (…) Îmi aduc aminte de indignarea de care tata şi prietenii săi politici erau cuprinşi când se gândeau că ni-ar putea fi dat să vedem odată pe unul din copiii lui Librecht așezat pe scaunul acestor ţări. Eu nu înțelegeam cum Alexandru Moisă, pe care, într-un ziar ilustrat, îl văzusem plutind, într-un paner, pe Dâmboviţa, era copilul lui Librecht, şi când ceream lămuriri eram trimes la primblare.”

Mai merită menționat că unii membrii ai familiei Malaxa, proaspăt îmbogățită și foarte influenți în Galați și în județul Covurlui, aveau o atitudine ostilă față de unirea Principatelor, de exemplu Panait Malaxa, unchiul Mariei, care totuși nu a împiedicat-o pe nepoata sa să se căsătorească cu cel mai de încredere om al lui Cuza.

Între 1 septembrie 1864 și 11 februarie 1866 a deținut și funcția de director al Poștelor din România. A elaborat proiectul primei legi de organizare a poștelor și telegrafelor în Principatele Române, promulgată de Alexandru Ioan Cuza pe 5/17 decembrie 1854.

Cezar Librecht, reușește în 1860 să fie primul reprezentant al Principatelor Unite, care să folosească, într-un document internațional, identitatea de ”român” și ”România”. Acest lucru s-a întâmplat cu 2 ani înainte ca oficial numele noului stat să se schimbe din Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei în România. Acest lucru se întâmpla în timp ce delegații austrieci, francezi, ruși sau britanici insistau că utilizarea identității de ”români” nu trebuie permisă. După o participare la 15 mai 1859 la Timișoara la o întâlnire cu reprezentanții austrieci, sârbi și ruși  pe subiectul creării unei rețele independente de telegraf în principate, el semnează la 1860, după finalizarea discuțiilor, convenția de intrare în rețeaua internațională de telegraf și folosește pentru prima dată titulatura de ”reprezentant român”, care se pare că a fost și prima mențiune a numelui ”România” într-un act internațional.  Prin intermediul lui Librecht, telegraful românesc a reușit să spargă blocada informațională existentă în regiune și să intre în rețeaua internațională.

A durat 9 ani ca telegrafia electrică să apară și în Țările Române în 1853, după invenția tehnologiei de către Samuel Morse, care l-a folosit pentru prima dată pe o linie între Washington și Baltimore. A durat doar 1 an ca Bucureștiul să fie legat de Viena printr-o linie de telegraf, via Brașov. În 1854-1855, s-a instalat linia telegrafică Suceava-Iași, iar inițial legătura București-Iași se realiza prin Viena. Rețelele telegrafice din Țara Românească și Moldova au fost ulterior extinse, iar legătura directă dintre ele s-a stabilit prin linia Ploiești-Focșani, tot în 1855. Această evoluție a avut semnificație națională, subliniind identitatea comună a limbii vorbite în Principate și contribuind la consolidarea conștiinței naționale. După unirea celor două principate, Alexandru I. Cuza a acordat o atenție deosebită telegrafului, dezvoltând liniile și stațiile sale pentru a susține guvernarea țării și pentru a consolida Unirea.

Prim-ministrul Kogălniceanu laudă activitatea lui Librecht, după o vizită prin țară. îi trimite următoarea scrisoare:

D-lui Major Librecht, Inspector general al telegrafelor
În toate judetele ce am vizitat m’am convins cu plăcere că funcționarii telegrafici se deosebesc dintre toti functionarii prin inteligenta,onorabilitate si devotamentul către Înălțimea Sa Domnul. Registrele si casele lor am găsit in bună regulă. Telegrafiștii au știut a-și atrage în toate orașele stima orășenilor ca funcționari demni si ca oameni de buna societate. Pentru acest bun rezultat nu pot dar decât a exprima cea mai desăvârșită a mea multumire si recunostinta și vă autorizez să comunicați aceasta deosebiților sefi de statiuni Telegrafice.
 M.Cogalniceanu

Imediat după Mica Unire, Cuza se gândește să creeze un sistem de intelligence local, de tip piramidal, care să obțină, proceseze și să centralizeze informația relevantă pentru funcționarea statului. Prima instituție unificată după unirea principatelor este Telegraful și Poșta, sub conducerea maiorului Cezar Librecht, care este desemnat adjutant domnesc. Eram prima țară din Europa care încerca unirea poștei cu telegraful și efortul a fost uriaș, pentru că telegrafiștii nu voiau să fie asociați cu poștașii, despre care se spunea că ”dacă cineva nu era pentru învățătură era bun pentru poștă”. Instituția a fost militarizată (portul uniformei devenind obligatoriu pentru funcționari), și s-au organizat cursuri pentru telegrafie, servind patru ministere importante ale noii țări: Internele, Externele, Războiul și Justiția. Prin activitatea realizată în secret de consultare a scrisorilor și telegramelor trimise și primite de persoane influente, Cezar Librecht și subalternii lui, îi trimiteau domnitorului rapoarte care să-l ajute să ia decizii prin care să asigure independența țării și să-și protejeze mandatul și să împiedice separatiștii să influențeze rezultatele alegerilor pentru divanul Moldovei. Serviciul secret condus de Librecht a împiedicat la vremea respectivă ca alte servicii secrete (rus, otoman) să se implice în treburile interne sau ca grupuri locale finanțate din afară să organizeze comploturi. 

Aici s-au introdus pentru prima dată pe spațiul românesc practica cifrării sau codării informațiilor secrete destinate persoanelor cu funcții de conducere în stat. El funcționa ca un cabinet negru, pe model francez, fiind numit de Cuza cancelarie de renseignement (cancelarie de informații). 

Din anul 1864, de la crearea sa, Direcția Generală a Poștelor și Telegrafelor a funcționat într-o clădire aflată în București, pe strada Doamnei, pe locul de astăzi al Palatului Camerei de Comerț și Bursei. 

O realizare importantă, pe care Librecht și-a dorit-o foarte mult, a fost înființarea poștei rurale la 26 februarie 1865. Locuitorii satelor care au stat până atunci relativ izolați puteau acum comunica și afla vești zilnic din țară și din întreaga lume. În același an se înființează și serviciul de abonamente la jurnale sau ziare din țară sau străinătate.

Revenind la Librecht, observăm că el se afla în mijlocul a foarte multe dispute politice ale vremii, serviciile lui fiind extrem de utile unor oameni cu putere, și de cealaltă parte, era detestat, pe față sau în secret, de cei care aveau de pierdut de pe urma influenței lui. Cel mai probabil el a ajuns foarte bogat prin vânzarea de informații confidențiale sau probabil chiar șantaj.  

Cezar Liberecht a creat un fel de registru detaliat al celor mai influenți oameni din lumea afacerilor și a politicii, în care nota procesele judiciare, punctele lor vulnerabile, aspirațiile personale și afacerile care i-ar putea face vulnerabili în fața șantajului. Odată cu trecerea timpului, puterea lui a crescut exponențial, iar în același ritm au crescut și veniturile pe care le aduna. În consecință, și-a achiziționat un teren în inima Capitalei, pe care a construit un palat impresionant, proiectat de arhitectul Lipizer, cu sală de bal fastuoasă și o grădină desăvârșită. Iată cum îl descrie Al. Candiano-Popescu: „Librecht era sufletul tuturor intrigilor, încurajatorul bacșișurilor, firul tuturor gheșefturilor. El face și desface ministerele, sboară ca un fluture prin budoarele doamnelor galante, grămădite în jurul său ca musculițele în jurul unei bucăți de zahăr, acoperindu-le de favoruri pe ele și pe bărbații lor. Librecht era încarnația cinismului și desfrâului acelui regim. S-a găsit la Librecht un registru unde trecea toate persoanele mai de vază din țară și fiecare avea o partidă unde erau trecute procesele sale, trebuințele sale, aspirațiile, slăbiciunile și metehnele sale. Când urmărea să seducă pe cineva sau să-l atace, Librecht îl căuta la registru. Acest registru era Carta Magna a corupției regimului lui Vodă Cuza și născocitorul infamei cărți era Liberecht.

Intermediază și acoperă de multe ori relația dintre Cuza și Maria Obrenovici, amanta acestuia, fiind confidentul ei. Îi furniza sume de bani în momentele de necesitate, pentru că Maria era foarte cheltuitoare, și cheltuia rapid ce îi oferea Cuza cu o anumită frecvență.

Iată ce raportează prin canalele de servicii externe polonezul Wl. Dunin, stabilit la București:

”Maiorul Librecht, directorul Poştelor şi Telegrafelor, e atotputernic. Cuza în mod public spune că din anturaj numai în el are încredere. Nu de mult şeful contabilităţii în Ministeriul de Finanţe, care e în acelaşi timp şi deputat, a opinat ca Adunarea deputaţilor să ceară de la maiorul Librecht socotelile pe cinci ani din urmă. Librecht a socotit aceasta ca o ofensă adusă onoarei sale, a provocat la duel pe propunător; pană acum chestia nu e tranşată, dar, cu siguranţă, directorul, din causa multor puncte de vedere, nu va presinta conturile”

Informațiile obținute de Liberecht au avut importanță majoră pentru Cuza, deoarece s-a dejucat un complot de asasinare în 1859 și a fost expusă dubla față a lui Ion Ghica. Ulterior, Librecht a jucat un rol esențial în propunerea lui Mihail Kogălniceanu pentru funcția de prim-ministru în 1863. Librecht a avut un rol cheie în organizarea loviturii de stat din 2 mai 1864, prin care s-a eliminat opoziția politică. Puterea lui Librecht a crescut odată cu reușita acestei lovituri, din poziția de prefect al Capitalei. Totuși, abdicarea lui Cuza în februarie 1866 a marcat sfârșitul influenței lui Librecht. Cuza a abdicat sub constrângerea armelor, iar Librecht a fost alungat din țară de către noul regim. După inventarierea averii acestuia s-a constatat că Liberecht era aproape de faliment, iar palatul acestuia a fost vândut pentru acoperirea datoriilor. S-a mai constatat că acesta mai avea patru locuri de casă şi două moşii în arendă.

Pe lângă Librecht, considerat ”vârful camarilei lui Cuza”, din acest grup mai făceau parte funcționarii Docan şi Cazarini, locotenent-colonelul Pisoţchi, şeful cabinetului domnesc, Baligot de Bayne, prefectul Poliţiei Capitalei şi bunul camarad al lui Libreht în afaceri oculte, Nicolae Bibescu, fostul ministru de finanţe şi vechi prieten al lui Cuza, Al. Cantacuzino, și agentul României la Paris, Iancu Alecsandri. Tuturor li se reproşa după abdicarea lui Cuza că au utilizat situaţiile lor sau rudenia cu domnitorul spre a face afaceri şi a se îmbogăţi. 

Obiceiurile lor au livrat cel mai bun material adversarilor politici. ”Casa somptuoasă a lui Librecht stătea ca o permanentă sfidare în ochii mulţimii bucureştene, ca un „memento” al traficului de influenţă şi al afacerilor veroase. Dar această „camarilă” a iritat nu numai pe civili, ci deopotrivă şi pe militari, contribuind la coagularea „monstruoasei coaliţii” şi deci la precipitarea deznodământului, respectiv înlocuirea lui Cuza”, scrie Cristian Troncotă (România şi frontul secret 1859–1945, Editura Elion, 2007).

Iată ce menționează Dimitrie Rosetti legat de ce se întâmplă cu Librecht după momentul abdicării lui Alexandru Ioan Cuza: 

Vodă Cuza detronat, Librecht este arestat în noaptea de 11 Februarie, reformat, dat în judecată pentru delapidare de bani publici şi închis în prevenţie până la 1868. Judecat, e osândit de Curte ; Casaţia casează însă sentinţa şi curtea din Craiova ’l achită. Atunci pleacă în Spania şi intră cu gradul de colonel în statul-major al generalului, Prim, contra armatei lui don Carlos. Se distinge la bătălia de la Albega şi i se dă— sau ia singur, nu se ştie bine—titlul de comite d’Albega. La 1870 se reîntoarce pentru câtva timp în Bucuresci spre a se ocupa de afacerile sale personale în procesul ce avea cu Statul pentru despăgubiri băneşti. De aici pleacă în Paris şi în timpul rezbelului franco-german, face parte din legiunea streină a lui Garibaldi. Se zice că a fost rănit pe câmpul de luptă. In urmă, stabilit în Paris, caută să se amestece în diferite întreprinderi industriale de electricitate, dar nu reuşeşte, şi moare în cea mai mare mizerie acum câţî-va ani. A publicat în Londra o carte: Les vues de la giterre moderne. 

O altă informație interesantă pe care o aflăm din Revista Achivae Moldaviae (2014): ”La 21 ianuarie 1866, un oarecare Ioniță Cocoș a vândut comandorului Cezar Librecht, director al Telegrafelor și Poștelor, casa sa de pe strada Ulieru nr. 12 (astăzi Dionisie Lupu), în cartierul Pitar Moș, de culoare galbenă, pentru 14.500 lei. Actul a fost legalizat de către Tribunalul Ilfov la 28 ianuarie al aceluiași an. Aproape o săptămână mai târziu, la 29 ianuarie 1866 – adică, semnificativ, cu câteva zile înainte de abdicarea forțată a lui Cuza – maiorul Librecht i-a dăruit fostei sale soții Maria născută Malaxa – de care divorțase – casa din strada Ulieru. Prin urmare, se poate pune întrebarea: Cezar Librecht era la curent cu iminenta abdicare forțată a protectorului său? Foarte probabil că da.” 

Putem deduce de aici că Maria Librecht a locuit în casa lor chiar și după divorț, iar Cezar Librecht se preocupa ca ea să aibă o locuință unde să stea și după eventuala lui intrare la închisoare, sau confiscarea averii, achiziționând o casă în apropiere, pe aceeași stradă.

Se spune că înainte de a fi cumpărată de Filipescu, clădirea construită ca o cetate, împreună cu grădina sa imensă și anexele sale generoase, a fost vizitată de sute de persoane interesate sau curioase, contra unei taxe de 80 de parale pe căciulă (conform lui Victor Bilciurescu în „Bucureștii de ieri și azi”). Acest demers a fost probabil inițiat pentru a compensa presupusul prejudiciu creat de proprietar statului. Arc peste timp, ne mai amintim un moment din istoria noastră, când o altă vilă, de pe Bulevardul Primăverii de data aceasta, a fost vizitată de mii de bucureșteni, ca să se minuneze de luxul în care trăiau foștii proprietari.

Clădirea cea mai arătoasă din București pe vremea aceea, neschimbata, așa cum se vede si azi, este aceea din str. Dionisie, față în față cu casa Turnescu, a fostului concesionar al poștelor si al salinelor de pe vremea Domnitorului Alex. Ion Cuza, un oarecare Librecht, azi proprietatea d-nei Filipescu, văduva mareșalului Palatului, Filipescu, pe vremea Regelui Carol I. Despre aceastä casă mare spațioasă, construită în formă de cetate cu creneluri de jur împrejurul acoperișului, ce ocupă o mare porțiune de teren pe frontul străzii, în suprafață de mai bine de un pogon și cu o vegetatie seculară, povesteau bătrânii acum vreo 70 de ani, ca a rămas o locuință istorică, prin aceia că simțindu-se proteguit de Domnitor, agonisise o avere considerabilă, de pe urma careia construise această fastuoasă locuința, pe Iinga care orice alta locuinta, ramânea mai pre jos. Îmbogățirea aceasta îi înlesnise ridicarea acestui palat, amenajarea parcului si construirea unor dependinte ce ele singure ar fi putut sluji de locuintä unui gospodar înlesnit de atunci si chiar de azi, iar despre luxul din interior se spunea minuni : candelabra de argint masiv, statui din acel si prețios metal, mobila de lemn scump cu incrustatii, importata din străinătate, perdele de stofă de rară calitate, garderobă princiară, trăsuri luxoase, cai de rasă. De la batranii din vremea aceia retiu amănuntul ca odata cu detronarea lui Cuza-Vodă, s’a produs si dispariția din tara a lui Liebreht, care făra protectia Domnitorului, n’ar mai fi putut insemna nimic in tara, s-a lipsit de tot avutul nemiscator si a fugit peste granita, iar casa cu tat cuprinsul ei a ramas Statului. Contimporanii acestui moment istoric au putut sa vada interiorul acesta princiar, plătind un șfanț (80 de parale), preț de intrare impus de Stat, spre a recupera macar in parte ceea ce jefuise fugarul din avutul țării. (Victor Bilciurescu în „Bucureștii de ieri și azi”)

Avem și alte mărturii despre ultimii ani petrecuți de Librecht în România:

”În pragul anului 1866, Librecht d’Albeda a fost doar parțial surprins de cursul evenimentelor. Cunoștea intenția domnitorului de a renunța la domnie, după cum îi erau bine cunoscute întâmplările Coaliției care se formase pentru a-l înlătura. Se aștepta la transformările mari care aveau să vină. Continuă în sănătate munca care îi absoarbe gândurile, energia și timpul. Erau atâtea dificultăți. Știa bine ce a realizat și ce contribuție putea aduce. Își dorea să tragă cum se cuvine linia realizărilor muncii sale. Se bizuia pe rațiune și judecată dreaptă care vor birui, potolind patimile. Ar fi putut trece din vreme de partea Coaliției, cum au făcut-o alții. Cu siguranță, serviciile sale ar fi fost bucuros primite. Nu va călca în nicio împrejurare fidelitatea față de domnitor.
Deodată, totul se prăbuși. În noaptea de 10/11 februarie 1866, maiorul C. Librecht a fost arestat. Reformat din armată, destituit din funcție, averea i-a fost confiscată. Cu întârziere, a început desființarea a tot ce era cu putință din cele ce realizase, de real folos, cu pricepere și trudă, măsuri asupra cărora se va reveni doar în anii următori. A fost suprimat Buletinul Telegrafo-Postal. S-a oprit extinderea serviciilor de poștă rurală pentru a se desființa mai târziu și unitățile ce luaseră ființă, închis biroul telegrafului de stat, desfiintandu-se cele patru birouri subordonate din capitală. Spre surprinderea și satisfacția guvernelor Austriei și Rusiei, nu s-a mai urgentat preluarea poștei cu străinătatea. S-au îndepărtat din serviciu numeroși salariați, socotiți apropiați lui. Erau acțiuni scăpate de sub control. În această stare, a fost pornit și procesul.

Se făceau atunci mare vâlvă de multe și grave nereguli ce s-ar fi săvârșit sub domnia lui Alex. I. Cuza: mari delapidări, încălcări ale legilor, jefuirea visteriei, abuzuri grave, proastă gospodărie și altele. Era firesc să urmeze tragerea la răspundere a vinovaților. A fost arestat însă doar C. Librecht. Era străin și singurul neînrudit cu vreunul din membrii Coaliției. Românul remarca într-un editorial: „Plătește Librecht pentru toți.”

Este drept, este moral ca numai unul să fie lovit pe când cu toți cei mai numeroși și importanți de o răspundere mult mai grea stau neasuprați? Asupra lui trebuiau să cadă acum toate acuzațiile. Era făcut: dezertor, trădător, spion, provocator, delapidator, desfrânat și altele. Osândirea lui grea ar fi dat temei campaniei dusă împotriva domnitorului. Iar guvernul se silea să obțină această osândire.
La 12 februarie a început percheziția la locuința lui C.Librecht. „Românul” relata că s-ar fi găsit o avere de două milioane, promițând publicarea senzationalelor documente care să-i dezvăluie proveniența, pentru a nu mai pomeni apoi nimic de toate acestea. La 14/26 februarie, Locotenent-Domnesc, a numit comisia care să cerceteze socotelile telegrafului-poștei cât s-au administrat de Librecht. Cu data de 12/24 martie, rezultatul cercetărilor a fost înaintat ministerului de interne. Investigatiile care trebuiau să cuprindă perioada anilor 1859-1866 s-au limitat la anul 1865 și parte din 1864. Pentru ceilalți ani, dosarele se aflau depuse la Înalta Curte de Conturi, peste care comisia nu a trecut. Dar și așa, s-a ajuns să se pună, în cont, 3 303 148 lei. Exprimată, cu precizie contabilă, fabuloasa sumă a fost stabilită prin aprecieri. Toate cheltuielile socotite de comisie nejustificate s-au trecut la delapidări. Acuzațiile aveau în parte temei, dar dimensiunile lor au fost exagerate. Procesul a fost judecat la 14/26 martie 1866. Curtea din București l-a condamnat la 10 ani de închisoare și plata a 1 567 880 lei despăgubiri. Face recurs. Rămas în stare de arest, îl vizitează C. A. Rosetti. Librecht nu cere clemență, nu oferă supunere. În august, Curtea de Casație a casat sentința. Procesul urma să se judece în septembrie la Focșani. Guvernul îi urmărea îndeaproape desfășurarea. Procurorul Curții din Focșani a fost înlocuit. Măsura părea în mod insuficient, Librecht era bine cunoscut în Moldova. Procesul se transferă la Craiova. Condamnarea devenea tot mai îndoielnică. Se ajustau învinuirile pentru a fi menținut cât mai mult în detenție. Vor veni alte guverne și nu se va mai ține minte cine să dea socoteală pentru cele petrecute. După mai bine de un an, la 3 mai 1867, se judecă procesul. La ora 2 noaptea, jurații Curții din Craiova, în număr de 12, cu excepția unuia singur, îl declară pe Librecht nevinovat. La pronunțarea verdictului, a fost organizată o puternică manifestare de simpatie și solidaritate. „Santinella Română” relatează: „Îndată Librecht, cu muzica regimentului în cap, împreună cu mai mulți ofițeri din regimentul I, cu graduri de la colonel și până la sublocotenent, cu cinci jurați, avocați și admiratorii săi au mers în grădina Neron, unde s-a dat un banchet care a ținut până la 8 ore dimineața.” Era în aceasta expresia opiniei și sentimentelor ofițerilor garnizoanei și prin ei a bunei părți din populația orașului pentru Librecht, dar mai mult era exprimarea admirației și devotamentului față de Alex.I. Cuza, disocierea de guvernul printr-un principe străin. În fața acestei situații penibile, guvernul a trecut la măsuri care mai degrabă lăsau mai puțin știrbite autoritatea și prestigiul. În grabă, au fost trimise comisii de cercetare, rapoartele cărora să fie temeiul sancțiunilor drastice care se vor aplica. Cum însă dovezi de vinovăție nu se puteau găsi, concluziile se întemeiau doar pe opinia publică și indignarea oamenilor. Ministrul Justiției, C. A. Cretulescu, înainta printului Carol raportul care se încheia astfel: „Deosebit de juriul care a judecat acea cauză și și-a pronunțat verdictul de achitare, doi membri ai Curții, Constantin Otnescu și Barbu Bălcescu, precum și procurorul general D. Scarlat Murgescu, erau acuzați de opinia publică că, prin influența lor, ar fi adus acel rezultat.” Cu decretul regal nr. 992 din 14 iulie 1867, C. Otnescu și B. Bălcescu au fost destituiți. La rândul său, ministrul de război G. Adrian a redactat în raport: „Îndată ce am fost înștiințat că, cu ocazia procesului Librecht, ofițerii din garnizoana Craiova au ținut o conduită nepotrivită… am și trimis la fața locului… care, cercetând cu de-amănuntul și nepărtinire, să-mi înainteze rezultatul investigațiilor… A doua zi după nenorocita achitare, au împins curtoazia până a preumbla pe Librecht împreună alături de sotia domniei sale, în chiar trăsura în care M. V. ati făcut intrarea solemnă în Craiova, ceea ce a provocat indignarea generală a orășenilor.” Din corpul garnizoanei au fost aleși zece ofițeri, în frunte cu colonelul N. Lupascu, comandantul diviziei III teritoriale, și colonelul Bogonos, comandant al Regimentului I de infanterie, toți puși în stare de inactivitate. Era cu neputință să fie sancționați toți. Înversunarea împotriva lui C. Librecht se intensifica. În plină putere de muncă, se avânta în acțiuni care vor zdruncina o lume.”


În 1868 era în Spania. Cunoscut peste hotare prin ceea ce făcuse în țară, generalul Prim, conducătorul revoluției care izbucnise atunci, l-a numit cu gradul de colonel în Statul Major 152 al armatei sale. În septembrie, s-a distins în bătălia de la Albeca, contra armatei lui Don Carlos. Pentru fapte strălucite de arme i se conferă titlul de comte d’Albeca”. În 1870, revine pentru scurtă vreme în țară. Se judecă procesul, cel care îl avea cu statul pentru despăgubiri bănești. Revine la Paris și în timpul războiului franco-german, se înrolează în Legiunea Străină a lui Garibaldi pentru apărarea Franței. În luptele purtate, ar fi fost rănit. Spre sfârșitul vieții, a publicat lucrarea: Les vues de la guerre moderne. A murit la Londra, prin 1890, în mare sărăcie. În 1898, a murit și fiul său, Alexandru Librecht d’Albeca, care era guvernatorul posesiunii franceze Dahomey. (Sursa: Nicolae Perciun, CONTRIBUȚII LA ÎNCEPUTURILE TELEGRAFIEI ȘI POȘTEI MODERNE ÎN ROMÂNIA

Portretul pierdut al lui Cezar Librecht

În revista Revue Roumaine d’Histoire este menționată o anume Joséphine Bielz din Sibiu, soția unui fotograf din oraș. Aceasta ”a creat pentru maiorul Dimitrie Pappasoglu, în atelierul al soțului ei Andréas Bielz, portretul maiorului Cezar Librecht, directorul general al Armatei Române de Telegrame și Poștă din România, folosind o carte-de-visită a lui Szathmari (fotograf bucureștean)”. Întrucât transferul a fost făcut direct de pe fotografie, orientarea capului în desen se schimbă spre dreapta. De asemenea, autoarea a adăugat un guler brodat în întregime cu ață, ca și cum ar fi fost pentru un general (ceea ce nu era cazul, având în vedere gradul său militar) și, în jurul gâtului, ordinul „Medjidie”, pe care maiorul îl primise din partea sultanului. Pentru că rama era atât de mare – 37,5×28,8 cm – doamna Bielz a întins portretul până sub marginea ei. Madame Bielz a întins imaginea lui Librecht sub centură, dându-i posibilitatea de a desena centura de ață care, în fotografie, nu era vizibilă. Se pare că acest portret s-ar găsi în „La Voix de la Roumanie”, nr. 5, 22 decembrie 1864; / nr. 6, 24 decembrie 1864, / nr. 7. din 5 ianuarie 1865 – publicație scoasă de Ulysse de Marsillac. 

Seria de articole despre Casa Universitarilor (Librecht-Filipescu) de pe Dionisie Lupu 46 va continua cu alte câteva articole despre:

  • Al doilea proprietar – Gheorghe C. Filipescu (II)
  • Naționalizarea casei – Casa Universitarilor (II)
  • Despre viitorul Casei Universitarilor (III)
  • Istoria străzii Dionisie & inițiative civice din zonă (IV)

Fotografii din arhiva Agerpres (1959).

Bibliografie:

  1. Informatia Bucureştiului, noiembrie 1966 (Anul 14, nr. 4113-4138)1966-11-19 / nr. 4129 https://adt.arcanum.com/ro/view/InformatiaBucurestiului_1966_11__anul14/?query=Casa+Universitarilor&pg=65&layout=s
  2. Magazin, ianuarie-iunie 1991 (Anul 34, nr. 1-26)1991-06-15 / nr. 24 https://adt.arcanum.com/ro/view/Magazin_1991_1/?query=Casa+Universitarilor&pg=360&layout=s
  3. Arhitectura, 1966 (Anul 14, nr. 1-6)1966 / nr.5. https://adt.arcanum.com/ro/view/Arhitectura_1966/?query=Casa+Universitarilor&pg=343&layout=s
  4. Alexandru Ioan Cuza, fondatorul Intelligence-ului statului român modern. Tiberiu Tănase, Revista Intelligence Info, numărul 2, septembre 2022 https://www.google.ro/books/edition/Intelligence_Info_Volumul_2_Num%C4%83rul_1_M/dt63EAAAQBAJ?hl=ro&gbpv=1&dq=cezar+librecht&pg=PA89&printsec=frontcover
  5. DIN ISTORIA TELECOMUNICAŢIILOR DIN ROMANIA, Acad. Mihai Drăgănescu, Istoria Telecomunicațiilor, https://pdfcoffee.com/istoria-telecomunicatiilor-pdf-free.html 
  6. Alexandru Ioan Cuza şi Costache Negri: corespondenţă. Boldan, Emil., Negri, Costache. România: Minerva, 1980. https://www.google.ro/books/edition/Alexandru_Ioan_Cuza_%C5%9Fi_Costache_Negri/w7lBAAAAYAAJ?hl=ro&gbpv=0&bsq=cezar%20librecht 
  7. Cunoașterea Științifică, Volumul 2, Numărul 1, Martie 2023, pag. 128-132, https://www.google.ro/books/edition/Cunoa%C8%99terea_%C8%98tiin%C8%9Bific%C4%83_Volumul_2_Nu/aKC3EAAAQBAJ?hl=ro&gbpv=1
  8. Dicţionarul Contimporanilor de D I M . R. R O S E T T I, https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/3/36/Dic%C5%A3ionarul_contimporanilor.pdf
  9. Articol ”Camarila lui Alexandru Ioan Cuza”, https://istoriiregasite.wordpress.com/2011/11/27/camarila-lui-alexandru-ioan-cuza/#more-20303
  10. Lecţia de istorie. Cezar Librecht – eminenţa cenuşie a lui Cuza, https://jurnaluldearges.ro/lectia-de-istorie-cezar-librecht-eminenta-cenusie-a-lui-cuza-205613/
  11. Archiva Moldaviae, 2014, http://www.archivamoldaviae.ro/files/volumes/Archiva%20Moldaviae_VI-2014.pdf
  12. Amintiri, Radu Rosetti, https://humanitas.ro/assets/pdf/Radu-Rosetti_Amintiri.pdf
  13. CONTRIBUTII LA INCEPUTURILE TELEGRAFIEI SI POSTEI MODERNE IN ROMÂNIA, NICOLAE PERCIUN, http://iini.ro/Revista%20Istorica/RI_complet/1990/Revista_istorica_an01_1990_01_nr01.pdf 
  14. Revista istorica, Nicolae Iorga, https://dspace.bcucluj.ro/bitstream/123456789/22156/1/BCUCLUJ_FP_279849_1935_021_004_006.pdf
  15. Harta telegrafo-poștală, http://geo-spatial.org/vechi/download/harta-telegrafo-postala-1865
  16. Istoria pădurii românești din cele mai vechi timpuri pînă astăzi, Constantin C. Giurescu, http://bp-soroca.md/soroca/Giurescu%20Constantin.%20Istoria%20P%C4%83durii%20Rom%C3%A2ne%C8%99ti%20din%20cele%20mai%20vechi%20timpuri%20p%C3%A2n%C4%83%20ast%C4%83zi.%201976.pdf
  17. DEFINIREA REGIMULUI TEHNIC AL CONSTRUCŢIILOR SUPUSE AUTORIZĂRII ÎN ZONELE PROTEJATE ŞI ÎN ZONELE DE PROTECŢIE ALE MONUMENTELOR, 

Lasă un răspuns