Grădina Palatului Cotroceni – istorie la pas

Palatul Cotroceni și grădina acestuia poartă cu sine secole de istorie românească, evoluând de la o mănăstire fondată în secolul al XVII-lea la reședință regală, apoi Palat al Pionierilor în perioada comunistă și, în cele din urmă, reședința Președintelui României și un muzeu. Această istorie adaugă un farmec special grădinii, care a fost martora multor evenimente și transformări de-a lungul timpului. Vom explora în acest articol istoria Grădinii Palatului Cotroceni, personajele istorice care au modelat-o, și poveștile care i-ar putea mira sau bucura pe vizitatorii care o descoperă astăzi.

Istoria Grădinii Palatului Cotroceni își are rădăcinile în anul 1679, când principele Șerban Cantacuzino a fondat Mănăstirea Cotroceni pe dealul cu același nume. Încă de la început, ansamblul monastic a inclus o grădină și un parc adiacente reședinței voievodale. Aceasta înseamnă că prezența unui spațiu verde la Cotroceni se întinde pe mai bine de trei secole, o dovadă a importanței constante acordate naturii în acest loc. După Șerban Cantacuzino, majoritatea conducătorilor Țării Românești au folosit Cotroceniul ca reședință oficială. Această utilizare continuă sugerează o apreciere constantă a complexului și, implicit, a grădinii, care probabil a fost întreținută și modificată pentru a corespunde statutului și gusturilor diferiților săi locuitori. Printre aceștia s-a numărat și Alexandru Ioan Cuza, care a dezvoltat curtea și a locuit la Cotroceni sau Regina Maria, care și-a lăsat amprenta peste tot la Cotroceni. Importanța strategică și simbolică a Cotroceniului ca reședință a diferiților conducători a determinat probabil o atenție constantă acordată grădinilor, pentru a reflecta prestigiul celor care locuiau acolo.

În timp ce vizita în 1868 Cotroceni, reședința de vară a domnitorului, Iosif Vulcan a fost impresionat de frumusețea peisajului și de istoria locului. A remarcat transformarea de la o mănăstire la un palat somptuos și a observat priveliștea asupra Bucureștiului. Apoi, în timpul unei audiențe, a avut o conversație plăcută cu domnitorul Carol I, care i-a impresionat prin cunoștințele sale despre cultura, economia și artele românești, precum și prin ușurința cu care vorbea limba română.

Despre Domnitorul Barbu Știrbey, istoria ne învață destul de puțin. Scurta sa domnie, începută în 1849, întreruptă temporar în 1854, încheiată în 1856, a făcut ca instituțiile, pe care le-a creat, să fie desăvîrșite de urmașii săi întru domnie, dar numele lui, de om luminat, cu vederi liberale, cu privirea ațintită spre civilizația europeană, cu o receptivitate deosebită la tot ce era de folos țării, a rămas mai în umbră. I se cade însă o pioasă recunoștință pentru ceea ce a început a face și ceea ce numai timpul l-a împiedicat a desăvîrși. La plecarea lui, a lăsat o țară prosperăși o visterie plină. A murit, în 1869, pe pămînt străin, unde singur s-a exilat. Într-o poezie din tinerețe. Mihai Eminescu, admirator al acestei inimi, ce a bătut pentru țară, i-a dedicat o odă, în care a deplîns împreună cu țara, moartea fostului domnitor. „Și cu ochiul plin de lacrimi națiunea cea română (…)/ Vede cum prin nori se stinge stea cu flacără divină/(…) Cine-i acvila ce cade ? Cine-i stînca ce se sfarmă ? / Cine-i leul ce închide cu durere ochii săi? ( …)/ Este Domnul României. Barbu Dimitrie Știrbei!” Una din instituțiile create în timpul lui Știrbey-Vodă a fost Grădina Botanicii din parcul palatului Cotroceni. În 1656, doctorul Davila, director al școlii de chirurgie de la Mihai-Vodă, prezintă domnitorului un raport, în care-i argumentează necesitatea, pentru studiul farmaciei de către elevii săi, de amenajare a unei grădini botanice. Știrbey-Vodă înduplecă pe egumenul mănăstirii Cotroceni, Meletie Cotroceanul, căci terenul era încă nesecularizat, să cedeze în acest scop partea din vale a grădinii mănăstirii. Planurile au fost întocmite de către Ulrich Hoffmann, director al grădinii publice din fața Universității, familiarizat cu denumirile plantelor, dar sub directa îndrumare a lui Carol Davila și a marelui nostru botanist, mehedințeanul Dimitrie Grecescu.

În centrul grădinii era un frumos bazin, alimentat din bogatele izvoare ce se aflau în dealul Cotrocenilor, iar din foișorul aflat pe o mică movilă și deschis spre toate laturile, Vodă Știrbey admira de multe ori turlele strălucitoare ale bisericilor bucureștene, strălucind în spate. Grădina avea o alee de plopi spre strada ce se numește astăzi Ana Davila, alee pe unde, mai tîrziu, scurtînd drumul spre palat, ieșea Domnitorul Carol I, în trăsură sau sanie, tăind prin curtea doctorului Davila, vecină cu grădina palatului. Davila, venit de la Paris, visa o grădină mult mai mare, asemănătoare acelui Jardin des Plantes și care să cuprindă și locul de dincolo de șoseaua Cotroceni, șosea ce i se datorează tot lui Știrbey-Vodă, dar timpul și banii nu i-au ajuns. Ulrich Hoffmann rămîne director al Grădinii Botanice pînă la moartea sa, în 1866, urmîndu-i Dimitrie Grecescu pînă în 1875. Ulterior, grădina va primi donații de plante rare și semințe de la instituții similare din întreaga lume. Odată cu dezvoltarea Universități, grădina se va muta în fața acesteia, pentru a permite studenților accesul ușor la studiul botanicii. Atunci a fost completată cu o realizare tehnică deosebită, construcția din metal și sticlă a serelor, fabricată în Franța de firma Dormais-Lefabure. Dezvoltarea Grădinii Botanice continuă, sub deosebita conducere a doctorului Brandza, profesor la Universitate, și care, la revenirea grădinii Botanice la Cotroceni, remontează aici faimoasele sere, pe care le putem admira și azi. Și dacă astăzi se circulă din nou pe șoseaua Cotroceni și mai putem vizita Gradina Botanică și serele ei, nu a lipsit mult ca și această zonă, cu tot ce a însemnat ea în drumul nostru spre civilizare, trasat de oameni ca Știrbey-Vodă, Davila, Grecescu, să aibă soarta atîtor instituții de cultură, ridicate cu trudă, dar și cu dragoste și pasiune, distruse cu barbarie în cîteva decenii. Dreptate avea Nicolae Iorga, carescria: „Trecutul sănătos și plin de bunăvoință, ne va fi sfătuitor și îndreptător la tot pasul”. Datoria noastră este să-l cunoaștem. Adriana Harasim – România Liberă, martie 1991

Prima modernizare semnificativă a complexului a avut loc în 1852, la inițiativa domnitorului Barbu Dimitrie Știrbei. Acest proces a inclus amenajarea unei grădini elegante, marcând o evoluție către un design mai rafinat al peisajului. Un aspect important al intervenției lui Știrbei a fost separarea domeniului mănăstirii, delimitând zona reședinței princiare de terenul care avea să devină Grădina Botanică a capitalei. Această separare indică o planificare deliberată a utilizării terenului și o conștientizare a valorii distincte a unei grădini formale față de un spațiu botanic dedicat studiului plantelor.

O parte din grădinile din jurul Cotroceniului sunt folosite pentru construcția Azilului Elena Doamna, unde astăzi este rectoratul Universității București.

Cu ocazia unei vizite pe care a făcut-o în ziua de 12 iulie 1862 la toate spitalele din București, Doamna Elena (Cuza) a fost impresionată în chip deosebit de modul cum erau îngrijiți copii orfani în micul azil, pe care-i înființase Doctorul Davila la Cotroceni. Informată de o parte de numărul mare de copii orfani cari nu puteau găsi îngrijire în azilul acesta, de altă parte de suma insuficientă cu care contribuia statul pentru îngrijirea orfanilor — un galben de fiecare copil — Doamna trimite chiar a doua zi o scrisoare primului ministru N Crețulescu, prin care îl anunță că oferă din caseta sa proprie 1000 galbeni pentru orfani și în acelaș timp dorește să înființeze un nou azil unde să poată fi îngrijiți cât mai mulți orfani. «Doresc cu tot dinadinsul — continuă ea — ca fundamentele unui alt nou azil să poată fi așezate fără întârziere, și insist totdeodată a fi lângă acela ce există astăzi, ca anexul lui, pe costița de lângă grădina Palatului Cotroceni. Cu chipul acesta voi avea sub ochii mei tinerii copii deveniți protejații mei, pe cari îmi propui a-i vizită adese, rezervându-mi supraveghierea personală și specială a acestui stabiliment, unde vor găsi îngrijirile părintești și căldura finului familiei, de care au fost atât de crud lipsiți. Buletinul Societăţii Numismatice Române, 1923

Cronica Română, mai 2002

În 1859, la propunerea și insistențele doctorului Carol Davilla s-au început amenajările grădinii „Botanice“ de la Cotroceni. Lucrările s-au executat pe baza indicațiilor și a supravegherii lui Ulrich Hoffmann care, după moartea lui Meyer (1852), a ocupat postul de director al grădinilorpublice. Inaugurarea acestei grădinia avut loc la 5 noiembrie 1880. Inițial, era destinată doar cultivării unor plante medicinale din care să se extragă medicamente, în 1878 s-a contopit cu grădina palatului Cotroceni. Mai bine de o jumătate de secol, grădina „Botanică“ a avut un aspect modest. Almanahul Literar, 1974

Odată cu venirea pe tron a regelui Carol I, Cotroceniul a intrat într-o nouă etapă a istoriei sale. Considerând clădirile existente prea modeste pentru rangul său, Carol I a inițiat în 1888 construcția actualului palat în incinta mănăstirii. Construcția unui palat de asemenea anvergură a necesitat, fără îndoială, o reproiectare și o extindere semnificativă a grădinilor pentru a se potrivi cu noua reședință regală și pentru a reflecta prestigiul monarhiei. Un rol esențial în modelarea peisajului Cotroceniului l-a avut Regina Maria, a cărei viziune artistică a influențat atât interioarele palatului, cât și grădinile. Începând cu mutarea sa și a prințului Ferdinand la Cotroceni, pasiunea reginei pentru grădini și flori a devenit evidentă. Regina Maria nu doar că iubea florile – moștenise această afecțiune de la mama sa – dar era și o artistă talentată, pictând flori în stil Art Nouveau și implicându-se activ în planificarea și înfrumusețarea reședințelor regale. Această implicare personală a contribuit semnificativ la caracterul și estetica Grădinii Cotroceni în timpul șederii sale, introducând probabil noi stiluri, varietăți de plante și elemente de design.

Un nou botez al străzilor (1926):

Ana Davila, b-dul ce trece prin faţa palatului Cotroceni şi cuprins intre soseaua Cotroceni şi actuala str. Ana Davila – cu eventual prelungire, până în strada Dr. Liester prelungită, se va numi B-dul Palatului Cotroceni

Porţiunea din str. Ana Davila începând de la mormântul Davila până în b-dul palatului Cotroceni se va numi str. medic general Demosthene.

Strada deschisă pe restul parcelării Davila şi cuprinsă între strada Ana Davila şi prelungirea străzii medic general Demosthene, se vai numi strada dr. Boicescu.

Prima stradă deschisă In restul b-dului Cotroceni, cuprinsă între str. Ana Davila şi medic general Damosthene, se va numi medic g-ral Zaharia Petrescu.

A doua stradă deschisă in rest a bulevardului Palatului Cotroceni cuprinsă între str. Ana Davila şi strada medic g-ral Demosthene – se va numi str. medic g-ral Teodori.

Strada din prelungirea medic general Demosthene, cuprinsă între b-dul Palatului Cotroceni și str. dr. Boicescu, se va numi str. dr. Gr. Romniceanu.

Pasiunea sa pentru crearea de „case de vis”, amenajate pentru a spune povești prin elemente decorative, sugerează că și grădina de la Cotroceni a fost concepută ca parte a acestor narațiuni vizuale. Regele Ferdinand împărtășea dragostea reginei pentru natură, având o pasiune pentru botanică, iar personalitățile ambilor s-au reflectat, fără îndoială, în atmosfera și aspectul spațiului.

Proiectul grandios al Palatului Regal Cotroceni, construit între 1893 și 1895, a fost încredințat arhitectului francez Paul Gottereau. Stilul său venețian clasic a influențat arhitectura palatului, iar ca arhitect principal, este foarte probabil ca Gottereau să fi avut un rol semnificativ și în concepția inițială a grădinilor din jur, asigurând o armonie între clădire și peisaj. Stilul venețian clasic al lui Gottereau, caracterizat prin eleganță, simetrie și proporții armonioase, s-a reflectat probabil în designul grădinilor printr-o planificare riguroasă, alei bine definite și poate elemente decorative precum fântâni sau statui clasice.

După Marea Unire din 1918, palatul a suferit modificări și extinderi sub supravegherea arhitectului român Grigore Cerchez. Cerchez a adăugat elemente în stil neo-românesc, inclusiv aripa nordică a palatului. Stilul neo-românesc al lui Cerchez, inspirat de arhitectura tradițională românească, a adus un caracter distinct local complexului.

Regina Maria își amintea că ”la Cotroceni am căzut sub farmecul arhitecturii românești și așa luă întrupare marea încăpere albă cu arcurile și stâlpii ei, cu pereții albi goi, cu zugrăvelile vechi și cu lumina artistică, uimirea de astăzi a tuturor celor care vin la Cotroceni. La fel și sufrageria ciudată cu masa rotundă sub rotunda boltă, masă rotundă care poate fi mărită sau micșorată după oaspeți, dar care rămâne întodeauna rotundă. Tot sub conducerea mea a fost făcută și scara care duce jos în grădina cu apă, o copie a scării de la Horez, mănăstirea cea mai scumpă mie. Ce e stil românesc la Cotroceni e lucrul meu”. Jurnalul Național, septembrie 2014 – În căutarea Reginei Maria

Deși arhitecții palatului sunt bine documentați, informațiile despre peisagiștii care s-au ocupat în mod specific de Grădina Palatului Cotroceni sunt mai greu de găsit în materialele disponibile. Totuși, este important de menționat că în apropiere se află Grădina Botanică din București, care a fost mutată în locația actuală în 1884 și proiectată de botanistul român Dimitrie Brândză și de peisagistul belgian Louis Fuchs.

Având în vedere proximitatea și perioada în care au activat, este posibil ca Brândză sau Fuchs, sau alți peisagiști contemporani, să fi fost consultați și în legătură cu amenajarea Grădinii Palatului Cotroceni, mai ales după separarea domeniilor de către Știrbei. Dacă Brândză sau Fuchs au fost implicați, este de așteptat ca grădina să fi inclus o varietate de specii de plante, aranjamente peisagistice menite să evidențieze frumusețea naturală a plantelor și poate chiar elemente cu rol educativ, reflectând interesul lor botanic.

Regina Maria era cunoscută pentru crearea de „case de vis”, iar Palatul Cotroceni nu făcea excepție. Ea își decora reședințele pentru a reflecta povești pe care dorea să le spună prin elemente decorative, utilizând adesea motive florale, celtice și bizantine. Cu siguranță și amenajarea Grădinii Cotroceni are o semnificație simbolică și reflectă anumite narațiuni dragi reginei. Anumite zone ale grădinii au fost amenajate pentru a evoca scene din istorie sau mitologie, folosind plante cu semnificații simbolice, aranjamente de culori specifice și chiar sculpturi sau alte elemente decorative.

Deși materialele disponibile se concentrează mai mult pe interiorul palatului și pe evenimentele istorice care au avut loc acolo, este de imaginat că grădina a fost scena multor momente importante pentru familia regală, de la adunări formale la momente de relaxare privată.

Istoria Grădinii Cotroceni a fost marcată de momente critice care au influențat aspectul și funcția sa. În timpul Primului Război Mondial, Palatul Cotroceni a fost ocupat de armata germană. Ocupația a avut un impact negativ asupra grădinilor, ducând la neglijare sau distrugeri, similar cu efectele suferite de Grădina Botanică în aceeași perioadă. O transformare radicală a avut loc în perioada comunistă, după 1949, când Palatul Cotroceni a devenit Palatul Pionierilor. În această perioadă, interioarele palatului au fost devastate, iar complexul în general a intrat într-o fază de declin. Elemente simbolice ale grădinii regale au fost îndepărtate sau modificate, iar grădina a fost reamenajată cu spații dedicate activităților specifice pionierilor.

În anul 1860, luminatul domnitor Alexandru Ioan Cuza semna decretul de infiinţare a Grădinii Botanice din Bucureşti, aşezat sub semnul tutelar al Unirii Principatelor, ctitorie domnească menită a servi cercetarea şi invătămintul universitar românesc. 130 de ani mai tirziu, in 1990, cel mai scelerat şi mai tenebros cîrmuitor (mi-i silă să-i şi rostesc numele!) urma să aneantizeze glorioasa existentă a acestui tezaur floristic prin anexarea Grădinii Botanice palatului său din Cotroceni, pe care tocmai îl ghiftuise cu toate strălucirile pămintului. Sunt două atitudini cu semnificaţie istorică, ştiinţifică şi morală. Între aceste două acte — de dreaptă şi strimbă ocârmuire — vor pendula însemnările de faţă. Încă de la întemeiere, eminentul doctor Carol Davila obţinuse de la luminatul domnitor ca această ctitorie domnească, slujitoare a ştiinţei, adevărată hartă a corpului sănătos al României, să fie de neatins în faţa expansiunii urbanistice ori a unor primejdii conjucturale: statutul său juridic promulga protecţia pe toate planurile a Grădinii Botanice, fiind monument ocrotit, cu intangibilitate in faţa edililor, a trebuinţelor orăşeneşti momentane, a migrărilor de terenuri şi proprietăţi, a procesului de industrializare. La menţinerea acestui statut şi la dezvoltarea neîntreruptă a tezaurului botanic bucureştean şi-au dat osirdia, printr-o nobilă concordie — timp de o sută de ani! — deopotrivă domnitorii monarhi (Carol I, Ferdinand, Carol al ll-lea, Mihai), şi, desigur, regii neincoronaţi ai ştiinţei româneşti, care au păstorit şi au oficiat in acest memplu (savanţii şi profesorii Carol Davila, Dimitrie Grecescu, Dimitrie Brândza, Mihai Vlădescu, Sim. St. Radian, Ion Grinţescu, Em. Teodorescu, Traian Săvulescu). Primii — şi ultimii, desigur! — care incalcă grosolan această lungă şi luminoasă tradiţie sunt — cine alții? — decit cizmarul dictator şi academiciana analfabetă care, fără a consulta specialiştii din domeniul biologiei, dispun discreponar (in anul 1976) două lucrări dezastruoase pentru Grădina Botanică: intersectarea grădinii de linia de metrou, tronsonul Eroilor—Politehnică (perturbarea proceselor biologice ale subsolului, absorbţia apei, trepidaţii) şi conducta fierbinte de la termocentrala Uranus“ (modificarea regimului termic al solului, al microclimatului). Rezultatul: au degenerat şi s-au distrus numeroase specii de arbori, arbuşti şi colecţii de plante erbacee, nerecuperabile. Şi, ca şi cum asta n-ar fi fost de ajuns, a început „jaful prezidenţial” asupra mult-sărăcitei şi atit de neajutoratei Grădini Botanice din Bucureşti prin migrarea unor arbuşti şi plante rare, unele cu o vechime de peste 30 de ani, înspre construcţiile faraonice şi reşedinţele dictatorului: parcul aşa-zisului centru civic din Piaţa Unirii, peluzele din faţa Casei Poporului, serele şi incinta palatelor de la Snagov şi Cotroceni. Este vorba, oameni buni, de o veritabilă hemoragie de valori inestimabile ale patrimoniului botanic, ale ştiinţei şi culturii româneşti: exemplare rarisime de palmieri, orhidee, cactuşi, citrice, ferigi, exotice, plante mediteraneene, plante suculente etc. O încoronare a „operei botanice” a sceleratului s-a produs in ianuarie 1988, cînd acesta işi serba in palatul Cotroceni intrarea in cel de al 70-lea an de blestemată viaţă, circulaţia a fost oprită in zona Cotroceni —Grădina Botanică şi s-a născut absurda şi abuziva idee a incorporării grădinii in parcul palatului, proiect care n-a mai putut fi pus in practică, se ştie de ce. (…) Martorii şi acuzatorii fărădelegilor comise de dictator şi clanul acestuia sunt românii cinstiţi, care acum fac tot ce le stă in putinţă ca ceea ce a fost să nu se mai repete vreodată. Iată insă că acestor martori şi acuzatori li se adaugă — de astădată — şi poporul de arbori, arbuşti şi plante rare ale Grădinii Botanice din Bucureşti care — deşi vorbesc cu glas floricol — au o depoziţie la fel de zdrobitoare ca oamenii. N-avem dreptul să nu-i primim la proces. Ei sunt: arborele de tisă de 70 de ani virstă, strămutat la Cotroceni, mineri palmieri regali de la tropice, fluviile de orhidee, pilcuri de Albitia şi Paulovitia, energicul Parotia persica — arborele de fier al Birmaniei, ciopoarele de brazi argintii şi Douglas, pajiştile de 101 soiuri de trandafiri, precum şi alţi mulţi acuzatori vegetali. Simion Pop – România Pitorească, 1990

Un alt moment critic a fost cutremurul din 1977, care a avariat grav Palatul Cotroceni. Ulterior, au fost demarate ample lucrări de reconstrucție și restaurare, inclusiv adăugarea unei noi aripi pentru a găzdui reședința prezidențială. Această perioadă a reprezentat un punct de cotitură major în istoria grădinii, iar deciziile luate în timpul restaurării au modelat aspectul său actual. În timpul restaurării, s-a urmărit refacerea elementelor arhitecturale originale ale grădinii, dar au fost introduse și elemente noi, adaptate la funcția actuală a complexului. După 1989, o parte a palatului a fost transformată în Muzeul Național Cotroceni, deschis publicului în 1991.

Evenimentul recent, deschiderea grădinilor pentru public în weekend, marchează un nou capitol în istoria Cotroceniului, transformându-l dintr-o reședință regală și apoi o instituție comunistă cu acces limitat într-un spațiu public dedicat culturii și recreerii.

Vizitatorii pot experimenta o legătură tangibilă cu trecutul prin designul și atmosfera grădinii, care a fost martora evoluției culturale și politice a țării. Grădina Palatului Cotroceni este deschisă publicului în fiecare weekend, de vineri până duminică. Accesul la grădini, curtea interioară și biserică este gratuit.