În acest articol, încerc să creionez o cronologie a momentelor cheie și a dezbaterilor publice legate de încercările de revitalizare și reamenajare a Piaței Revoluției (cunoscută istoric și ca Piața Palatului sau Piața Republicii). Cu ce scop? Astăzi, împreună cu voluntari din asociația Străzi pentru Oameni, propunem ca acest loc să fie redat oamenilor, după ce parcările sunt desființate și înlocuite de spații verzi și spații publice de calitate pentru comunitate. Speranțele și ideile noastre sunt strânse în mișcarea Grădina Revoluției, pe care o puteți consulta pe larg după lectura acestui articol care încearcă să pună în context urgența solicitării noastre.
Piața Revoluției, un spațiu central cu o semnificație istorică și simbolică profundă pentru București și România, a fost de-a lungul timpului subiectul multor intervenții urbanistice și dezbateri publice. Mai departe vom trece prin cronologia momentelor cheie care au încercat să transforme acest spațiu.
Secolul al XIX-lea – Începutul secolului al XX-lea
Piața Palatului a început să se contureze în jurul anului 1870, odată cu Palatul Regal. Acesta a început ca o casă mică, donată mănăstirii Kretzulescu în secolul XVIII, care a trecut prin mai multe proprietăți și transformări, ajungând în 1812 în posesia lui Dinicu Golescu. Acesta a transformat-o într-un conac elegant, ce a devenit un centru cultural și social important. În timpul domniilor ulterioare, clădirea a fost adaptată pentru a servi drept reședință domnească, iar în 1881, odată cu venirea regelui Carol I, a fost transformată oficial în Palatul Regal, deși inițial era o casă simplă, cu un aspect modest și o curte murdară. Carol I a inițiat extinderea și modernizarea palatului, angajând arhitecți și decoratori pentru a crea o reședință impunătoare, cu influențe franceze la exterior și germane la interior, inclusiv o valoroasă colecție de artă.
Un incendiul major care a afectat Palatul Regal în decembrie 1926. Acest eveniment nefericit a distrus partea centrală a Palatului, în special etajul 1. Inițial, Regele Ferdinand, care era bolnav la momentul incendiului, și-a dorit doar refacerea palatului, iar lucrarea a fost încredințată lui Karl Liman. Totuși, la câteva luni după moartea Regelui Ferdinand, Regina Maria, posibil sfătuită, a dorit un palat nou, extins și regândit. Această dorință de extindere și modernizare a fost motivată și de faptul că vechiul palat părea dominat de majoritatea clădirilor din jur la acea vreme, inclusiv Hotelul Imperial, palatele Jockey-Club și Banca Națiunii, Fundația Carol I (care fusese supraînălțată și extinsă) și Hotelul Athenee; doar Hanul Kretzulescu de la sud avea o statură similară.
Regele Carol I voia ca piaţa Palatului să devină un ansamblu arhitectural cu un caracter unitar, care să păstreze aspectul şi să nu depăşească înălţimea clădirii Fundaţiei şi a Palatului Regal, exprimându-şi clar dorinţa “ca şi celelalte clădiri ce s-ar ridica să fie concepute în acelaşi stil. Dar cu toată autoritatea lui morală nu a putut să împiedice ca în partea dreaptă şi în partea stângă să se ridice clădiri cu alte cupole, de proporţii şi simetrii diferite. O adevărată amărăciune cuprinsese sufletul Suveranului constatând că sobrul şi demnul caracter pe care dorise să îl dea Fundaţiei, fusese stricat de inspiraţiuni nepotrivite ale clădirilor vecine” scria Ermil Pangrati. Sursa
Clădirea a fost demolată la sfârșitul anilor ’30 pentru a lărgi Piața Palatului.
Ulterior, între 1930 și 1937, Regele Carol al II-lea a inițiat lucrări ample de reconstrucție și amplificare a palatului. Aceste lucrări au dus la forma actuală a Palatului Regal. Arhitectul Arthur Lorentz a fost inițial implicat, iar ulterior N.N. Nenciulescu a devenit responsabil pentru aspectul actual al clădirii. Nenciulescu s-a ocupat de planurile de reconstrucție de la început, fiind șeful Serviciului Tehnic din Ministerul Domeniilor. În timpul acestor lucrări, demolarea casei lui Dinicu Golescu a fost necesară pentru a construi aripa de sud a palatului, numită Kretzulescu datorită apropierii de biserica omonimă. De asemenea, în 1938, Hanul Kretzulescu, vecin cu biserica, a fost „sacrificat” pentru a extinde curtea Palatului Regal, operație care a suprimat și strada Sf. Ionică și casa colonelului D. Crețulescu. Aceste demolări au contribuit la deschiderea spațiului Pieței Palatului Regal spre Calea Victoriei.
Primul concurs de soluții de arhitectură
Exista o preocupare pentru promovarea valorilor arhitecturale prin competiții, o practică preluată din experiența occidentală și care a devenit curentă spre sfârșitul secolului al XIX-lea, odată cu primele clădiri publice reprezentative5. Societatea Arhitecților din România (SAR) a solicitat în 1916 instituirea obligativității concursurilor publice naționale pentru toate lucrările de arhitectură ale statului.
Un concurs pentru un plan de sistematizare a orașului a fost lansat de primarul Mihail Cantacuzino chiar la 1907, Frédéric Damé, autorul unei descrieri a Bucureștiului, a remarcând lipsa spiritului de continuitate în România.
„Primarul actual, domnul Mihail Cantacuzino, a pus la concurs un plan de sistematizare a orașului. Sperăm ca acest proiect să fie aprobat pentru a fi executat în chip metodic și cu spirit de continuitate. [….] Vai, spiritul de continuitate este ceea ce lipsește cel mai tare în România.”
După ce mai multe concursuri au fost organizate pentru palate instituționale și spații publice, un concurs important este organizat în 1943 pentru Piața Palatului Regal. Acest concurs a fost organizat pentru a găsi o soluție la problemele legate de amenajarea pieței, probleme apărute ca urmare a refacerii palatului și a unor demolări semnificative în zonă.
Acest concurs a fost inițiat în condiții economice dificile, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Scopul său principal a fost găsirea unei soluții pentru organizarea de ansamblu a acestei piețe. Necesitatea concursului a apărut ca urmare a refacerii Palatului Regal și a demolărilor semnificative deja efectuate în zonă la acel moment. Aceste demolări vizau deschiderea unei perspective mai largi spre noul edificiu regal, care era mult mai mare decât cel anterior. Cu toate acestea, chiar și proiectele premiate au fost criticate, iar soluțiile propuse nu au dus la o amenajare coerentă și completă a pieței.
Concursul de sistematizare a Pieţei Palatului Regal (Bucureşti, 1943)
– organizator: Ministerul Lucrărilor Publice şi al Comunicaţiilor
– 24 de proiecte depuse; temă: redefinirea pieţei în stil neoclasic, rezolvarea circulaţiei, punerea în valoare a Palatului Regal şi amplasarea statuii regelui Carol I. Scribd
Premii şi soluţii premiate (pe scurt)
Proiectul câștigător al lui Alexandru Zamfiropol, ca și celelalte variante concurente, propunea o piață amplă, ușor alveolată, dar presupunea exproprieri masive, inclusiv demolarea Bibliotecii Universitare „Carol I”; ierarhia premiilor și valoarea soluției au fost contestate de Ion Davidescu din Comisia Superioară de Arhitectură, iar Alexandru Tzigara-Samurcaș, directorul Fundației „Carol I”, a denunțat „caracterul cvasidemolator” al tuturor proiectelor, avertizând că dispariția bibliotecii ar sacrifica cea mai personală operă lăsată de întemeietorul Regatului Român.
[Cincinat Sfinţescu în revista Urbanismul, 1942] ”În vederea înfăptuirii acestei soluțiuni, s’a efectuat dărâmarea clădirilor ce încadrau vechea piață a Palatului Regal, și a rămas încă la locul său palatul Fundației Universitare „Carol I”, până la construirea unui nou local.” – Evenimentele de după cel de-al Doilea Război Mondial au întrerupt definitiv planurile de a demola clădirea-moștenire a lui Carol I.
În mai 1939, a fost instalată statuia ecvestră în bronz a regelui Carol I, realizată de sculptorul croat de renume mondial Ivan Meštrović, care a ocupat Piața Palatului până în 1948.
Perioada comunistă (1948-1989)
După instaurarea regimului comunist în 1948, terenul din fața fostului Palat Regal a fost transformat într-un scuar gazonat, cu câțiva arbori și arbuști. Putem spune că piața, redenumită Piața Republicii, a rămas „neatinsă” de comuniști în sensul modificărilor majore aduse altor zone centrale.
Clădirea de la numărul 1, construită inițial pentru Ministerul de Interne în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a găzduit Ministerul de Interne din 1946 până în 1958. Apoi, în acest imobil s-a mutat Comitetul Central al PCR. Aceasta a rămas sediul CC al PCR până în 1989. După Revoluție aparține din nou Ministerului de Interne.
Înlăturarea statuii ecvestre în bronz a lui Carol I, opera sculptorului croat Ivan Meštrović, s-a făcut în noaptea de 30/31 decembrie 1947 cu tancurile, din ordinul lui Constantin Doncea, unul dintre liderii PCdR din acel moment și viceprimar al Bucureștiului.
Construită în a doua jumătate a anilor 1950, clădirea cunoscută sub numele de „Palazzo Bordenache” a fost proiectată de arhitectul Richard Bordenache pentru a închide perspectiva urbană creată după distrugerile cauzate de bombardamentele din 1944. Fațada sa monumentală, inspirată din arhitectura clasică italiană, este caracterizată de un parter înalt, un piano nobile și trei etaje, fiind decorată cu pilaștri corintici, nișe semicirculare și un bazin cu fântâni arteziene. Deși integrată armonios în contextul urban și vecină cu clădiri precum Palatul Regal și biserica Krețulescu, clădirea a suferit intervenții neadecvate în perioada postcomunistă, care i-au afectat estetica inițială.
După cum știți, Revoluția din Decembrie 1989 a avut un rol important pentru Piața Revoluției. Manifestațiile revoluționare din 21 și 22 decembrie care au contribuit la căderea regimului comunist au început în acest loc. Spațiul din fața fostului sediu al CC al PCR a fost locul unde s-a declanșat Revoluția în Capitală. Momentul culminant al Revoluției Române a fost fuga lui Ceaușescu din piață cu elicopterul în fața mulțimii ostile. Ceaușescu a rostit ultimul său discurs de la balconul clădirii fostului CC.
Perioada de după Revoluția din 1989 (1990 – prezent)
Solicitările Senatului (1995)
Concursul de idei ”Piața Revoluției” 1997
Și după comunism, piața era percepută ca un „vid urban”, rezultatul unui „bombardament dur”, dar și ca un subiect „perfect pentru concurs” datorită problemelor sale. În acest context, în anul 1997, a fost organizat un concurs de soluții arhitecturale pentru amenajarea sa.
Concursul a fost organizat de către Uniunea Arhitecților din România (UAR), Primăria Municipiului București (PMB) și Ministerul Culturii și Cultelor (MCC). Tema acestuia viza „Organizarea de ansamblu – funcțională, spațială și volumetrică – a Pieței Revoluției”, incluzând explicit „amplasarea unor noi obiecte de arhitectură” în zonă. Deși organizatorii susțin că au făcut publicitate concursului printr-un scurt articol, unii participanți sau observatori au afirmat că s-a desfășurat în „cvasi-anonimat”, un concurs „netransparent”.
Însă, concursul a stârnit controverse majore, fiind considerat de mulți ca fiind „viciat”. S-a acuzat că decizia de organizare a venit dintr-o „parte politică”, sub presiunea de a „facem un concurs pentru că vrem să construim ceva în Piața Revoluției”. Mai mult, președintele de atunci al UAR, Peter Derer, a recunoscut ulterior că „regretă că a autorizat concursul din ’97”, ajungând la concluzia că „acel concurs din ’97 însăși prin tematica lui a fost O MARE GREȘEALĂ”. S-a sugerat că autorizarea concursului a fost condiționată de primirea unui nou sediu UAR în Piața Revoluției, deasupra Casei Paucescu, un monument istoric. Criticii au calificat acest concurs drept unul „anti-patrimoniu”, în care „doar interesele politicienilor și UAR au contat, nimeni altcineva nu a fost întrebat (istorici, oameni de cultură, alți arhitecți, nimeni altcineva n-a fost întrebat)”.
La concurs au participat 15 proiecte. Chiar și proiectul care a câștigat premiul I, realizat de arhitecții Francisc și Marina Echeriu, a fost criticat de juriu, care a considerat că „scara clădirilor propuse intra în conflict cu clădirile vechi” din zonă. În ciuda acestor critici interne, proiectul a fost premiat.
În pofida rezultatelor, concursul din 1997 nu a dus la materializarea proiectelor. Regulamentul prevedea includerea câștigătorilor în formatul echipei de proiectare pentru implementare, dar acest lucru a fost „eludat”. Rezultatele concursului au rămas, în mare parte, „îngropate” și au fost ignorate în planurile urbanistice ulterioare pentru zonă. Cu toate acestea, idei din soluțiile premiate, în special cele ale soților Echeriu, au fost preluate și utilizate în propuneri ulterioare pentru Piața Revoluției, de exemplu, în proiectul arhitectului Viorel Hurduc, despre care voi vorbi în continuare.
| Premiul | Autori | Idee-cheie a soluţiei (pe scurt) |
|---|---|---|
| I | arh. Franz & Marina Echeriu | Reţea pietonal-culturală ce leagă cele trei pieţe (Revoluţiei, Palatului, Atheneu) prin pasaje acoperite, porticuri şi galerii; parte din Calea Victoriei devine zonă pietonală; parcări subterane legate de clădiri noi (ex. „Athénée Art Forum”); continuarea Bd. Ştirbei subteran pentru degajarea traficului est-vest. |
| II | arh. Petre Ciută & Viorel Simion | Intervenţie discretă: trei pieţe succesive cu funcţiuni comerciale vitrate şi Cine-centru subteran; trafic auto simplificat la un singur sens nord-sud pe Calea Victoriei, legături vest-est în tunel; acces în parcajele subterane din aceste artere; un turn subţire (~10 m) lângă Bibliotecă devine reper vertical; accent pe confortul pietonului. |
| III | arh. Dan Marin & Zeno Bogdănescu | „Reconstrucţie critică”: două clădiri simetrice flanchează Biblioteca, refăcând trei spaţii urbane distincte (Grădina Atheneului, Piaţa Palatului, Piaţa Senatului); volumele dispun de curţi interioare-holuri urbane conectate la galerii comerciale şi parcaje pe trei niveluri; se amplifică vegetaţia şi se prelungeşte Muzeul de Artă pentru un front unitar; proiectul readuce coerenţă morfologică şi mixitate funcţională pe Calea Victoriei. |
Observaţii comune: toate cele trei propuneri urmăresc reducerea dominanţei automobilelor, densificarea funcţiunilor culturale şi comerciale la nivelul solului şi în subteran şi refacerea continuităţii spaţiilor publice în jurul ansamblului Palatului Regal.
Construirea și inaugurarea „Memorialului Renașterii” (2003-2005)
În decembrie 2003, Ministerul Culturii și Cultelor a lansat un concurs de proiecte pentru Monumentul Revoluției. Anunțul a fost făcut, dar publicitatea concursului a fost pusă sub semnul întrebării, din nou. 15 proiecte au fost depuse. Juriul și procesul de selecție au fost controversate. Mihai Oroveanu, directorul Muzeului Național de Artă Contemporană, a menționat că a făcut parte dintr-o primă comisie al cărei proiect câștigător a fost invalidat, ministerul numind o altă comisie.
În noiembrie 2004, Primarul Capitalei de atunci, Traian Băsescu, a refuzat să semneze avizele necesare, acuzându-l pe Ministrul Culturii de sabotaj. Au existat discuții contradictorii între Primăria Capitalei și Primăria Sectorului 1 privind competența de a emite autorizația de construcție. În decembrie 2004, la termenul inițial de finalizare, a fost inaugurat doar amplasamentul.
Cronologie:
- 16 martie 2004 – Juriul concursului național de proiecte alege lucrarea designerului Alexandru Ghilduș dintre 15 propuneri. HotNews.ro
- 2 august 2004 – Se semnează contractul de execuție, evaluat la 56 mld. lei vechi (≈ 1,2 mil. €). HotNews.ro
- 15 decembrie 2004 – Președinții Ion Iliescu și Traian Băsescu pun piatra de temelie; data marchează începerea oficială a lucrărilor. HotNews.ro Wikipedia
- 1 august 2005 – Ansamblul (obelisc de 25 m cu „coroană” metalică și piațetă de marmură) este inaugurat; Wikipedia menționează această zi drept data de finalizare. Wikipedia HotNews.ro
- 12 mai 2006 – Prima vandalizare: graffiti-ul „V” pe fața orientată spre Muzeul Național de Artă. Wikipedia
- martie 2012 – Stropire cu vopsea roșie la baza „coroanei”. Artistul stradal Keo a aruncat pe partea inferioară a „cartofului” din vârful obeliscului un jet de vopsea roşie, la circa 20 m înălţime, ca să facă monumentul să „sângereze” şi să amintească vizitatorilor de jertfa din Decembrie 1989, nu de o glorie oficială; gestul a fost imediat catalogat de autorităţi drept vandalism, dar pentru că pata era inaccesibilă a rămas la locul ei aproape un deceniu, timp în care numeroşi critici şi turişti au spus că dâra de roşu „completează” simbolismul abstract al ansamblului, transformând un obiect detestat într-un memento mai puternic—până când, în 2020, la prima restaurare majoră, urma sângelui a fost ştearsă, reaprinzând discuţia despre cine decide sensul artei publice.
Acest monument a stârnit un val masiv de critici și dezbateri publice, fiind considerat de mulți o „hidoșenie”, o „monstruozitate”, o „ofensă” la adresa victimelor Revoluției. Artistul Alexandru Ghilduș, autorul, a apărat lucrarea neîncetat de la inaugurare. Monumentul a primit numeroase porecle ironice, precum „Țeapa” din Piața Revoluției, „Cartoful pe Băț”, „Țepușă cu cartof”, „Măslina-n scobitoare”, „Cartoful Revoluției”, printre altele. Aceste porecle denotă lipsa de adecvare estetică și simbolică resimțită de public. Criticile au vizat aspectul abstract, disproporția în spațiul urban, materialele eterogene și simbolistica confuză. S-a acuzat că alegerea proiectului a fost rezultatul „clientelismului politic” și lipsei de cultură a decidenților, ignorându-se avizele specialiștilor și opinia publică. Chiar și în 2019 și 2025, au existat petiții online pentru înlăturarea monumentului. Acest lucru pare să fie dificil de realizat: O informație pe care am găsit-o în ziarul Ziua, iunie 2006 spune că Legea nr.8 din 1996, privind drepturile de autor și cele conexe, impune că un monument poate fi mutat doar cu acordul exclusiv al autorilor (rămâne de investigat cu specialiști în drept). Categoric, din tot ce am citit și auzit, lucrarea nu lasă pe nimeni indiferent: stârnește reacții tranșante—ori o iubești, ori o respingi.
Parcare subterană propusă de Ministrul Vasile Blaga (2006)
În martie 2006, Vasile Blaga, în calitate de ministru al administrației și internelor, a declarat că Piața Revoluției ”urmează să fie închisă în maximum două săptămâni pentru un proiect de amploare”. Acest proiect, inițiat de Primăria Capitalei, prevedea construirea unei parcări subterane cu o capacitate de 4.500 de locuri. Ministrul Blaga spunea la acea vreme că întreaga piață va fi refăcută ca parte a acestui proces de reamenajare. El menționa că a discutat acest aspect cu primarul Capitalei de atunci, Adriean Videanu
Propunerile arh. Viorel Hurduc & primarul Adrian Videanu (2006)
Un scandal major l-a avut în centru pe arhitectul Viorel Hurduc, președinte al Comisiei Tehnice de Urbanism a Capitalei. Proiectul său de modernizare a pieței, care includea parcaje subterane și propunea chiar construcția unor clădiri noi, de sticlă, a fost contestat vehement de Ordinul Arhitecților din România (OAR) și de societatea civilă. Acuzațiile au vizat nu doar impactul negativ al clădirilor moderne asupra peisajului istoric, ci și plagiatul (proiectul fiind considerat inspirat din soluții premiate la un concurs anterior din 1997, la care Hurduc a participat fără succes), conflictul de interese (firma sa fiind asociată pe partea de proiectare pentru studiul de fezabilitate al parcajului subteran) și folosirea funcției oficiale pentru promovarea propriului proiect.
Proiectul prevedea construirea a patru parcări subterane pe mai multe niveluri, cu o capacitate totală de aproximativ 4.000 de locuri, pentru a rezolva problema lipsei de locuri de parcare din zonă. De asemenea, se propunea amenajarea unor spații comerciale și de agrement în subteran, precum și construirea a două clădiri moderne la suprafață: una destinată unei filarmonici și cealaltă cu galerii de artă, spații comerciale și de agrement pentru tineri.
În urma dezbaterilor publice și a presiunii societății civile, proiectul a fost suspendat, iar Viorel Hurduc a fost înlăturat din funcția de șef al Comisiei de Arhitectură a Capitalei. Proiectul a fost considerat un exemplu negativ de intervenție urbanistică fără consultare publică adecvată și fără respectarea valorilor istorice ale zonei.
Statuia ecvestră a lui Carol I este refăcută (2007 – 2010)
Proiectul pentru realizarea unei noi statui a Regelui Carol I de către sculptorul Florin Codre a fost demarat în martie 2007 de către Primăria Municipiului București. Consilierii generali aprobaseră deja în decembrie 2006 amplasarea acesteia în Piața Revoluției, locul unde se aflase și statuia originală a lui Mestrovici. Ca etapă premergătoare, pe 25 aprilie 2008, o machetă în mărime naturală a statuii a fost montată provizoriu în Piața Revoluției. Această simulare a avut ca scop verificarea înălțimii și orientării în spațiu, precum și o consultare inedită cu publicul. Macheta a rămas pe poziție aproximativ o lună.
Realizarea statuii s-a confruntat cu diverse probleme, inclusiv furtul unei părți din bronz în august 2008, care a decalat data inițială de inaugurare. Instalarea statuii ecvestre a lui Carol I a stârnit dispute încă din 2008, când macheta a apărut în Piaţa Revoluţiei fără avizul Comisiei Monumentelor Istorice, fapt ce a atras critici privind legalitatea amplasamentului şi aglomerarea unei pieţe deja „înghesuite” de monumente; costul lucrării – peste 3 milioane € plătiţi de Primăria Capitalei – a fost considerat o risipă de fonduri publice; sculptorul Florin Codre a fost acuzat de moştenitorii lui Ivan Meštrović şi de comentatori că a copiat statuia originală din 1939, gestica „napoleonică” şi detalii heraldice fiind socotite kitsch sau anacronice; tensiunile au culminat la 1 decembrie 2010, când monumentul încă neinaugurat a fost vandalizat cu vopsea roşie, iar la inaugurarea din decembrie 2010 polemicile privind autorizaţiile, costurile şi originalitatea au rămas neînchise.
Piaţa este barometrul vieţii sociale a unui oraş, un perpetuu happening în
care se derulează cadre ale scenografiei vieţii urbane. Este un spaţiu spiritual şi un
oraş fără o viaţă a spaţiului public este un oraş fără viaţă socială. Bucureştiul anilor
tiraniei era oraşul în care nu era voie să străbaţi Piaţa Revoluţiei (fosta a C.C.-lui),
unde nu puteai călca liber în spaţiul public. De acea descătuşarea mulţimii în
decembrie ’89 – iunie ’91 s-a manifestat prin ocuparea pieţei, ca semn, ca ritual al
instituirii libertăţii, a delimitării spaţiale după modelul realităţii, în care populaţia era
dezbinată în pro şi contra.Corina Iosip, PERSPECTIVE TEORETICE PRIVITOARE LA VIITOAREA STRUCTURĂ URBANĂ A CAPITALEI SI CONCURSUL ,,BUCURESTI ‘ 2000”
PUZ Sala Palatului 2009
PUZ pentru zona Sălii Palatului, elaborat în 2009, propunea o reconfigurare urbană majoră a spațiului dintre Piața Palatului și Piața Revoluției. Documentația a fost realizată de Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” (UAUIM), cu arhitecții Florin Machidon și Romeo Belea ca principali autori. Ce își propunea acest proiect:
- Modernizarea Sălii Palatului: Reabilitarea acustică și funcțională a sălii, inclusiv adăugarea unei noi săli subterane cu aproximativ 800 de locuri, conectată printr-un foaier subteran. OAR București
- Transformarea Sălii Omnia: Adaptarea acesteia pentru a găzdui Teatrul de Operetă, implicând ridicarea înălțimii cu 6 metri pentru a obține o capacitate interioară adecvată. OAR București
- Construirea unui parcaj subteran: Realizarea unei parcări subterane cu 1.859 de locuri, distribuite pe patru niveluri, dintre care primul nivel ar fi ocupat de spații comerciale de aproximativ 5.000 de metri pătrați. HotNews.ro
- Amenajarea spațiilor publice: Crearea unui amfiteatru urban în aer liber în partea de nord și marcarea amplasamentelor fostelor biserici demolate (Sf. Ionică și Biserica Calvină) pentru a conferi zonei un statut cultural distinct. OAR București
Și în cazul acestor propuneri au apărut rapid contestații și critici:
- Proiectul presupunea construirea pe spațiul verde din spatele Sălii Palatului, ceea ce contravenea Ordonanței 114/2007, care interzice schimbarea destinației spațiilor verzi. HotNews.ro
- Criticii au subliniat absența unui concurs public de arhitectură pentru un proiect de asemenea amploare și importanță.
- Specialiștii au atras atenția asupra dificultăților legate de circulația auto și pietonală în zonă, precum și asupra provocărilor tehnice legate de nivelul ridicat al apei freatice. OAR București
Deși PUZ-ul a fost aprobat de Comisia Tehnică de Urbanism a Primăriei Capitalei în mai 2009, proiectul nu a fost implementat până în prezent. Principalele obstacole au fost opoziția societății civile, problemele juridice legate de utilizarea spațiului verde și lipsa unui consens politic și administrativ.
Propunerile domnului ing. Eugen Ionescu și Adrian Vîlcan (publicate în Revista Arhitectura din 2012)
Autorii propun pietonalizarea completă a Pieței Revoluției (închiderea traficului auto între Știrbei Vodă și Ion Câmpineanu), reducerea carosabilului și lărgirea trotuarelor pe Calea Victoriei, reconfigurarea străzii Ion Câmpineanu, realizarea diagonalei Buzești-Uranus ca arteră de deviere și construirea unui parcaj subteran pentru MAI, pentru a reda prioritate pietonilor și a fluidiza traficul central. Studiul folosește măsurători de trafic din 2011 și modelul VISUM pentru ora de vârf de după-amiază, analizând fluxurile auto și pietonale din Piața Revoluției şi axa Calea Victoriei.
Expozitia “Piața Revoluției – în tranziție”, organizată de atelierele 54 si 57, Departamentul Sinteza Proiectării de Arhitectură, din cadrul Universității de Arhitectură și Urbanism “Ion Mincu”, Facultatea de Arhitectură, anul universitar 2019-2020
30 de studenți au prezentat viziunea lor despre reamenajarea Pieței Revoluției în cadrul unei expoziții dedicate. Mai multe fotografii de la eveniment aici.
Concursul de idei „Recuperarea Grădinii Episcopiei”, organizat de Străzi pentru Oameni (2022)
În colaborare cu Asociația Studenților din Mincu, concursul a fost dedicat studenților de la Facultatea de Arhitectură și Urbanism. Scopul principal al concursului a fost reimaginarea Pieței George Enescu ca un spațiu public pietonal, accesibil și cultural, în locul actualei parcări. Proiectele înscrise pot fi văzute aici.
Propunerile viceprimarului Stelian Bujduveanu (2023, Facebook)
Stelian Bujduveanu propune pietonalizarea permanentă a întregii zone din jurul Ateneului Român, Piața George Enescu și Piața Revoluției, inclusiv transformarea parcării din fața Ministerului de Interne într-un spațiu pentru pietoni, cu devierea traficului auto de pe Calea Victoriei pe strada Ion Câmpineanu, care ar deveni sens unic pentru a menține conexiunea cu bulevardul Magheru și a fluidiza circulația. Propunerea prevede implementarea rapidă, fără exproprieri sau modificări urbanistice majore, urmând ca pe termen mediu parcarea subterană să fie amplasată pe latura opusă bulevardului, nu sub spațiul verde din spatele Sălii Palatului.
Cel mai recent proiect, din 2024: Grădina Revoluției by Străzi pentru Oameni
Proiectul „Grădina Revoluției”, inițiat de Asociația Străzi pentru Oameni, urmărește să transforme Piața Revoluției dintr-un spațiu dominat de trafic auto și parcări într-o zonă verde, accesibilă și dedicată comunității. Scopul principal al proiectului este să aducă oamenii înapoi în inima orașului, prin crearea unei grădini urbane care să devină loc de întâlnire, relaxare, socializare și organizare de evenimente culturale. Proiectul propune reducerea semnificativă a traficului auto și eliminarea parcărilor de la suprafață, punând accent pe mobilitatea pietonală, pe spațiile verzi și pe calitatea mediului urban.
Față de alte încercări de revitalizare a Pieței Revoluției, „Grădina Revoluției” se diferențiază în primul rând prin abordarea participativă, axată pe implicarea directă a locuitorilor Bucureștiului. Dacă în trecut astfel de proiecte erau inițiate de autorități sau consultanți fără o consultare reală a comunității, inițiatorii acestui proiect propun consultări publice extinse, focus grupuri, ateliere de lucru și evenimente deschise, pentru a colecta opinii, sugestii și pentru a adapta propunerea la nevoile reale ale celor care vor folosi spațiul. De asemenea, proiectul este gândit etapizat, cu posibilitatea de ajustare a fiecărei faze în funcție de feedback-ul primit din partea publicului și de resursele disponibile. Un alt element de noutate este colaborarea strânsă cu autoritățile locale și cu instituții culturale, pentru a asigura o implementare sustenabilă și coerentă. Mai multe detalii pe pagina de proiect.
În situația în care doriți să veniți alături de noi și să susțineți proiectul Grădina Revoluției, așteptăm mesajele voastre pe gradina.revolutiei@strazipentruoameni.net. De asemenea, dacă considerați că unele informații din articol nu sunt factuale sau precise, vă rog să ne scrieți pe email pentru a face modificări.
