Istorie la pas. Postul de pompieri Bulevard

De câte ori ai trecut pe lângă această poartă impunătoare și te-ai întrebat ce istorie ascunde? Dacă petreci câteva minute pe acest articol vei afla o poveste interesantă a unuia dintre cele mai vechi posturi de pompieri din București. Clădirile se mai păstrează, dar sunt privatizate, una dintre ele abandonată.

Aflăm de la Cezara Mucenic, istoric de artă, că pe acest teren din Bulevardul Mihail Kogălniceanu 27 / Splaiul Independenței 73, Primăria Comunei Bucureşti, care conform legii din acele vremuri trebuia să pună la dispoziţie localuri corespunzătoare pentru o funcţiune vitală oraşului, va construi în jurul anului 1890 postul de pompieri Bulevard.

Orașul București, în care lemnul a fost dominant ca material de construcție, de la clădiri la drumuri, a fost marcat extrem de puternic de dezastrul incendiilor. Până și palatul voievodal a ajuns “Curtea Arsă”. Dar abia pe vremea lui Nicolae Mavrogheni (1786 – 1790) într-un document se vorbește de “reorganizarea tulumbagiilor” dovadă că aceștia existau de o vreme. De altfel, o mărturie este chiar Turnul Colței construit în 1715 tocmai cu acest rol și care și-a păstrat funcția până la demolarea sa din 1888, soluția cu turn de observație fiind corespunzătoare celei europene unde întâlnim astfel de construcții ca formă și funcțiune din secolul al XVIII-lea.

Tulumbagii se vor menține și în sec. al XIX-lea dar continuă să fie formații de voluntari în componența cărora intrau meșteri zidari, dulgheri, fierari și alții. Se depun eforturi pentru transformarea voluntarilor într-un corp profesionist așa cum a fost în 1835 propunerea doctorului Zucker, proprietarul unei manufacturi care, printre altele, construia și pompe de incendiu. Acesta îi propune lui Alexandru Ghica să înființeze o școală-cazarmă pentru 16-40 recruți la care maistrul Gotlieb Taile să-i învețe meserii ca să poată face pompe de incendiu dar și exerciții de stingere a incendiilor. Doctorul Zucker se oferea să acopere o parte din cheltuieli și să le predea elevilor scrisul, cititul și desenul liniar urmând ca restul întreținerii s-o facă statul. Aprobată imediat de domnitor aceasta începe să funcționeze astfel că deja în 1835 participă la stingerea unor incendii în oraș.

În 1844 în cadrul refacerii armatei naționale în perioada lui Gheorghe Bibescu se înființează în București prima organizație militară de pompieri: ”roata de pompieri”. Pentru a învăța din experiența în organizare, domnitorul îl trimite la Iași pe Barbu Știrbei, având în vedere că acolo funcționa deja acest sistem militarizat din 1835. În 18 ianuarie 1844 Sfatul administrativ extraordinar din Țara Românească prezintă Obșteștei Adunări proiectul pentru înființarea roatei de pompieri. Se decide că ea va fi întreținută din Casa Sfatului Orășenesc al Bucureștilor pentru că “această instituție asigură în exclusivitate bunurile (proprietățile) orășenilor și nu ale țării întregi”. Gh. Bibescu va ratifica legea care stabilește: efectivul, ierarhia organizarea etc. Roata se împărțea în șase grupe din care una funcționa pe lângă Agie (poliția din acea vreme), iar cinci pentru cele cinci Vopsele (sectoare) ale orașului. Ea avea în dotare 14 pompe de incendiu, 30 sacale și 48 cai. Uniforma, asemănătoare cu cea a infanteriștilor, avea pentru cap o cască de alamă cu coadă cu păr negru pe creastă pentru gradele superioare. În 1845 ea va purta denumirea Roata ostășească de pompieri a orașului București și va avea drept comandant militar pe Emanoil Boteanu dar va fi supusă și șefului poliției în atribuțiile căreia intra și combaterea incendiilor.

Cea mai puternică bătălie dusă a fost cu “Focul cel mare” din 23 martie 1847, bătălie în mare parte pierdută din cauza vremii și a cronicei lipse de apă. Totuși prin efortul disperat al acestora se împiedică distrugerea întregului oraș. Pe lângă militarii-pompieri un rol important îl vor avea foișoarele de foc în care lucrează “privighetorii de foc ai Agiei”. Din 1834 se propune Marii Vornicii să se înființeze 5 foișoare de foc, propunere nerealizată. Activitatea pompierilor va mai fi modificată legislativ în 1853 și în 1890. Toate prevederile privind cheltuielile şi obligaţiile oraşelor pentru întreţinerea pompierilor şi mai ales pentru asigurarea localurilor corespunzătoare detaliate prin legea din 1890 sunt explicabile având în vedere problemele majore cu care se confruntau în general aceşti slujitori ai siguranţei cetăţenilor, în special în Bucureşti. În acea perioadă funcţionau în Bucureşti ca posturi de pompieri cel din strada Olteni, în Calea Victoriei nr. 159, postul detaşabil de la Bateria 5, la cazarma Malmezon Bateria nr. 4 şi Bateria nr. 6 în Calea Plevnei nr.58.

Starea proastă a clădirilor continuă şi în deceniul al 9-lea “localul pe care postul central de pompieri îl ocupă actualmente este o clădire veche, umedă, nesusceptibilă de a mai primi reparaţiuni, care a fost evacuată încă din 1883 de către jandarmii pedeştri pentru a fi dărâmată. ”Deja în 1888… vă rugam a pune în vedere primăriei că dacă nu va lua imediat măsuri pentru darea unui alt local pentru postul central de pompieri eram nevoiţi a scoate pe acei pompieri în tabără şi că la sosirea iernii aveau să fie consemnaţi ca şi restul regimentului în cazarma de la Malmezon… “. Memoriul din care s-a citat subliniază consecinţele grave a unei astfel de măsuri deoarece “în caz de sinistru, pompierii care se vor găsi aproape afară din oraş [la Malmezon] nu vor putea fi asupra locului la timp, spre a întâmpina răul”.

Rezultatul acestui şir de intervenţii va fi hotărârea primăriei din 1895 de a dona terenuri din proprietatea sa şi bani pentru a se construi clădirile corespunzătoare celor cinci posturi de pompieri prevăzute în oraş. Se încarcă asigurarea teritoriului şi chiar a zonelor limitrofe. Deja în 1893 se realizează primul pas important prin construirea noului foişor de foc.

Postul de pompieri Bulevard trebuia să servească centrul orașului împreună cu Postul Central. Construit în jurul anului 1890, conform documentelor, se prevedea o unitate formată din mai multe clădiri pe o suprafața de aproximativ 1600 metri pătrați.

Este o construcţie realizată din materiale simple, puţin costisitoare şi care trebuiau să servească strict celor câteva funcţiuni de bază şi anume: camera de gardă, biroul comandantului şi cazarma soldaţilor pompieri, remiza pentru materiale (pompe, sacale de transportat apa etc.), grajduri pentru cai şi o încăpere în care să se poată face antrenamente şi exerciţii pentru formarea pompierilor, dar și un cabinet medical.

Poarta este un exemplu de arhitectură militară – utilitară de la începutul secolului al XX-lea, construită într-un stil eclectic, care a împrumutat din repertoriul neogotic, conferind astfel o notă de sobrietate și impunere. Poarta a permis ieşirea din curte, cât mai rapidă a mijloacelor de stingere care desigur iniţial erau cu tracţiune animală şi în secolul XX au devenit mecanizate.

Pompele manuale destinate stingerii focului au fost printre primele echipamente utilizate pentru combaterea incendiilor, jucând un rol esențial în intervențiile de urgență din secolele trecute. Aceste dispozitive erau operate de echipe de pompieri care acționau manual manetele pentru a crea presiune și a trage apa din surse precum fântâni, râuri sau rezervoare. Apa era apoi direcționată prin furtunuri spre foc, permițând o intervenție mai eficientă decât metodele primitive, cum ar fi gălețile. Deși capacitatea și forța acestor pompe erau limitate comparativ cu echipamentele moderne, ele reprezentau o inovație importantă în siguranța împotriva incendiilor la acea vreme. Pompele manuale au contribuit la formarea echipelor organizate de pompieri și au fost un precursor important al echipamentelor mecanizate de stingere a incendiilor. Astăzi, multe dintre aceste pompe istorice pot fi admirate în muzeul nostru, fiind un simbol al progresului în tehnologia de combatere a incendiilor.

Sursa: Registrul Istoric al Muzeului Național al Pompierilor ”Foișorul de Foc”.

Conform surselor specializate, din rețeaua de posturi de pompieri interbelice a Capitalei – care includea Cometa, Elisabeta, Plevnei și Mărășești – doar sediul principal de pe Elie Radu/Gutemberg și postul de pe Regina Elisabeta au rămas în picioare. Celelalte trei au dispărut de pe harta orașului, făcând din clădirea de la numărul 71 singurul exemplu rămas al acestui tip de arhitectură utilitară, cu excepția cazarmei centrale. Această supraviețuire singulară transformă imobilul dintr-o simplă curiozitate locală într-un artefact unic al patrimoniului național.

Postul de pompieri de pe Bulevardul Regina Elisabeta a apărut într-un context de profundă modernizare a Corpului de Pompieri al Capitalei. La începutul anilor 1920, tehnica de intervenție era considerată învechită, mare parte din echipament datând din 1874. O serie de incendii majore și implicarea directă a Prințului Carol au condus la numirea unei comisii de către Primăria Capitalei în aprilie 1922, cu scopul de a studia soluțiile tehnice din Occident. Comisia a vizitat fabrici din Germania și Austria, stabilind o colaborare fructuoasă cu firma Magirus din Ulm, producătoare de autospeciale de pompieri.

Modernizarea a fost finanțată prin mijloace variate, inclusiv o loterie privată inițiată în decembrie 1926 de domnul Ioan Cămărășescu. Această inițiativă a avut un succes răsunător, strângând peste 10 milioane de lei în doar 10 zile. După ce marele premiu de 1 milion de lei a fost acordat, restul de 9.012.300 lei a fost folosit de Primărie pentru a achiziționa un al treilea „tren automobil de 4 mașini Magirus, dintre cele mai moderne”. A patra și ultima achiziție interbelică de autospeciale Magirus a avut loc în aprilie 1931. (sursa: isubif.ro)

Curator: Tudor Chira

Surse informații:

• Cezara Mucenic
• Muzeul Național al Pompierilor, prin amabilitatea doamnei director Loredana Oprică
• Simply Bucharest

Print: The Plot (theplot.ro) – Aceste informații au fost prezentate și la Dâmbovița Delivery prin amabilitatea Nod Makerspace.

Pe final, o recomandare: