Casa Algiu – Toma Stelian (monument cod LMI B-II-m-B-19865), amplasată pe Calea Victoriei nr. 120, este un reper care oglindește transformarea spectaculoasă a Podului Mogoșoaiei în centrul de prestigiu al elitei bucureștene de la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Această clădire nu a fost întotdeauna un simbol de fast; o structură dreptunghiulară, lipsită de o importanță arhitecturală deosebită, exista pe acest loc încă din perioada 1846–1852, pe locul casei Băbeanu. Punctul de cotitură l-a constituit anul 1875, când Mihai Algiu a comandat refacerea radicală a proprietății, încredințând proiectul arhitectului francez Paul Gottereau, o figură centrală în modernizarea Capitalei, cunoscut pentru stilul său eclectic cu dominanță neoclasică.

Ea nu e mai veche de 1875, pînă atunci fiind aici dependințele și vasta curte a casei Lăcusteanu. Familia Algiu a comandat arhitectului Gottereau această clădire, în care a locuit de-atunci pîna în 1935, Pavel Brătășanu ( nu am reușit să confirm din alte surse), om politic conservator-democrat, apoi național țărănist. În treacât a fost și casa „Toma Stelian”. Andrei Pippidi

La sfârşitul secolului al 18-lea şi la începutul celui al 19-lea, locuiau pe stânga podului Mogoşoaiei, următorii boieri: Enăchiţă Văcărescu (Casa Prager), Racoviţă ( Grand Hotel), Baron Meitani (Poliţia), Filipescu Drăjneanu (unde a fost înainte magazin Universel), casa Cantacuzineştilor dăruită Rusiei de Milos Obrenovîci (legaţia rusească), Băleanu, fosta casă Corbeanu (Grand Hotel din bulevard), Sărindarul (Cercul Militar), casa Cocorescu (Banca belgo-română). Casa banului Dinu Creţulescu (casa telefoanelor inaugurată de curând) mitropolitul Filaret fostă Brezoianu (teatru Naţional), casa Ghica (Török şi pasagiul Român),biserica şi hanul Creţulescu, Dinicu Golescu (palatul Regal), casele Cantacuzino, Grigore Filipescu, Iordache Filipescu, casa Trăsnea (hotel Manu şi hotel Splendid), Bandi Ralet, (colţ strada Modei), casa Banului Bălăceanu (casa Enciulescu), locuri virane, casa Ştirbey ca şi azi, casa Romanet (ministerul de finanţe), Nicolescu (casa Monteoru), casa Cantacuzino, casa Vereteanu-Văcărescu (proprietatea Academiei), Filipescu Vulpe (Academia), casa Elenca Filipescu. Toate despărţite între ele cu locuri virane, prăvălioare şi case mici.

Pe dreapta Podului Mogoşoaei, de la casele d-rilor Serafim şi Malia de care am vorbit mai sus, casa Castrişoaei, Hanul Greceanului (Mitropolitul Nifon), casa Greceanu, Vornicul Slătineanu (Capşa), Grigore Vodă Ghica (Clubul Tinerimei), locuri virane, casa Take Ghica (Hotel Continental), casa Perdicari (Vanie), Barbu Slătineanu (Banca Naţiunei), Episcopia, casa Deşliului, Locusteanu, Băbeanu, Manolache Florescu (liceul Sf. Gheorghe), casele Văcăreschi, Iordache Golescu, Burchi, Grădişteanu, Faca, Filipescu Buzatu”.

Arhitectura casei și a porții (Fațada)

În 1875, clădirea a fost supusă unei refaceri arhitecturale majore, catalogate drept „reparații radicale”. Această refacere crucială a fost realizată de renumitul arhitect francez Paul Gottereau.

Casa a fost concepută în stil eclectic cu dominanță neo-clasică. Acest stil era preferat de clasa superioară și de instituțiile statului, combinând sobrietatea clasicismului cu flexibilitatea eclectismului, creând o imagine de prestigiu cultural și economic. Fațada principală a clădirii, orientată spre Calea Victoriei, este perfect simetrică. Printre detaliile arhitecturale notabile se numără:

• Medalionul: Fațada este încununată cu un medalion în interiorul căruia figurează litera „A” (probabil de la familia Algiu).

• Balconul și feroneria: Prezintă un balcon de fier forjat. Elementele de feronerie sunt considerate indicatori rari ai integrării tehnologiilor industriale în arhitectura rezidențială privată a anilor 1870.

• Decorațiunile: Ferestrele sunt dispuse simetric față de balcon și au ancadramente de stuc. Nivelurile sunt delimitate printr-un brâu ornamentat bogat, iar clădirea se termină cu o cornișă puternic accentuată.

• Compoziția: Clădirea este compusă dintr-un corp principal (cu fațada către Calea Victoriei) și un corp secundar, căruia i s-a acordat mai puțină atenție, destinat grajdurilor și locuințelor servitorilor.

Primul proprietar al clădirii pe locația actuală: Mihai Algiu

Refacerea radicală din 1875 a fost comandată de Mihai Algiu. Alegerea unui arhitect de talia lui Paul Gottereau (cunoscut și pentru proiecte prestigioase precum Palatul CEC) subliniază resursele financiare considerabile și dorința familiei Algiu de a se alinia la standardele arhitecturale occidentale.

Deși sursele fac o confuzie frecventă între Mihai Algiu și Generalul Ion Algiu (un ofițer de elită și Prefect al Poliției Capitalei), casa a fost asociată numelui familiei. Ion Algiu a deținut funcția de Prefect în două mandate (1888–1891 și 11 aprilie 1899 – 16 iulie 1900).

Numele de familie Algiu e unul dintre alea foarte rare, aproape „de colecție”, și din ce se vede în surse, aproape sigur nu vorbim de zeci de familii diferite în București în 1860–1900, ci mai degrabă de una-două ramuri ale aceleiași familii.

În documente recente sau de secol XIX–XX apar câteva personaje „vizibile”:

• Const(antin) Algiu (1800–1883), menționat în dicționarul persoanelor îngropate la Bellu, ca tată al lui Mihail Algiu.Biblioteca Digitală
• un general / colonel Algiu pomenit în cronici bucureștene de început de secol XX („Generalul Algiu a murit la vârsta de 70 ani…”).restitutio.bcub.ro
• colonelul Alexandru Algiu (1848–1906), soț al Louisei Bruzzessi, care îl adoptă pe viitorul arhitect Edmond Van Saanen-Algi(u).asociatiaistoriaartei.blogspot.com+1
• un general Ion Algiu, șef al poliției române, pomenit în biografia lui Henric Streitman.Wikipedia
• o mențiune la „casa lui Algiu” pe Calea Victoriei, începutul secolului XIX, în amintirile familiei Bălăceanu.POLITICA
• în anii ’40 există „Blocul Algiu / Scala” de pe Magheru, nume provenit de la proprietari.Facebook+1

Toate astea par să trimită la aceeași familie de burghezie / boierime bucureșteană, cu rădăcini la începutul secolului XIX.

Coroborând asta cu raritatea extremă de azi, e rezonabil să spunem:

În intervalul 1860–1900, aproape sigur majoritatea celor numiți Algiu în București aparțineau aceleiași familii, eventual ramuri colaterale. Nu avem dovezi că ar fi existat mai multe familii complet independente cu acest nume în oraș.

---

Originea probabilă a numelui

Aici intrăm în zona de „teorie de lucru”, pentru că nici dicționarele mari nu dau o etimologie clară pentru Algiu.

Ce avem:

1. Atestare veche ca supranume legat de cai. Într-un text de sec. XIX despre românii din Turcia europeană (Ioan Nenițescu), într-o listă de nume / porecle, apare explicația: Algiu (= cal cu păr roșu)

Asta sugerează că algiu a funcționat inițial ca poreclă legată de culoarea unui cal, apoi a devenit nume de familie.Banatul Sârbesc

1. Posibilă origine turco-balcanică În turcă, rădăcina al înseamnă „roșu”; sufixul -ciu/-ci indică „omul care are de-a face cu…” (comerciant, meseriaș etc.). Foarte multe nume românești de tip balcanic au intrat cu sufixe adaptate -giu/-giu, -giu, care în scris pot apărea ca -giu, -gi, -giu.
   Chiar dacă nu avem demonstrație directă, o ipoteză plauzibilă este: Algiu ← ceva de tip Alci(u) / Algiu „cel roșu / cel cu roibul”, probabil prin intermediul limbajului balcanic (turcă + română / aromână). În plus, un volum dedicat numelor aromâne din România arată că multe nume de familie aromâne provin din porecle în legătură cu animale, culori, trăsături fizice, cu sufixe în -u, -iu.Biblioteca armãneascã
2. Nume românesc recunoscut, dar fără etimologie oficială Lista de nume românești de pe Wikipedia include Algiu printre numele cu literă A, dar fără explicație.Wikipedia
   
3. Deci, dacă punem totul laolaltă:

Cea mai plauzibilă origine: Algiu pare să fie inițial un supranume balcanic legat de culoarea unui cal (probabil roșcat), derivat dintr-un termen de origine turcă pentru „roșu” + un sufix de tip -giu, care în română devine nume de familie. Nu avem însă un articol academic care să spună negru pe alb „Algiu < turc. al + ciu = X”, deci rămâne o ipoteză foarte bine motivată, nu un verdict definitiv.

---

3. Erau mai multe familii Algiu în București?

Din ce se vede în:

• înregistrările de la Bellu,Biblioteca Digitală
• cronici de început de secol XX despre „generalul Algiu”,restitutio.bcub.ro+1
• amintirile despre „casa lui Algiu” de pe Podul Mogoșoaiei,POLITICA
• numele „Blocului Algiu / Scala”,Facebook+1

totul indică o singură familie Algiu, puternic implantată în București încă de la 1800+, cu urmași în armată, în administrație și în lumea imobiliară. Din punctul de vedere al onomasticii istorice, Algiu pare clar un nume unic sau aproape unic pe zona Bucureștiului.

Interiorul

Această casă, refăcută în 1875 de arhitectul Paul Gottereau în stil eclectic cu dominanță neoclasică, păstrează și în prezent elemente ale decorației interioare. Decorul interior era de o exuberanță specific franceză, combinând elemente de stil rococo cu cele neoclasice.

Interiorul corpului principal păstrează spiritul casei înstărite din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Plafoanele sunt, în general, extrem de decorate. O parte din camere păstrează stucatura deosebit de bogată, iar în trei dintre ele pot fi admirate ornamentele de pe tavane, realizate din ipsos vopsit în culoarea lemnului. Salonul principal de la parter este dominat în centru de un cartuș dreptunghiular, având la ambele capete două panouri semicirculare. Repertoriul decorativ include bandouri cu frunze de măslin, scafe simple sau profilate, medalioane cu motive florale și ornamente cu motive vegetale, unele torsate, perle, ove și ghirlande. Plafonul unui salon-sufragerie era împărțit în trei panouri din cadre de stucatură, având un medalion cu o ramă din stuc. În centrul plafonului era pictată o mască feminină înconjurată de un ornament vegetal, amintind de stilul Renașterii italiene. Decorul original includea o friză alcătuită din compartimente octogonale cu scene cu cai, încadrate cu bandouri din frunze de măslin și un alt bandou cu ghirlande. Fondul acestei frize era ocru spre verde, iar caii bruni. În salonul sufragerie, atmosfera încăperii era percepută ca fiind rece și solemnă, potrivită etichetei rigide.

Plafonul actual al secretariatului GDS este realizat din ipsos cu grinzi vopsite în culoarea lemnului. Corpul secundar al clădirii, unde stăteau servitorii, era mai mare, având la parter și etaj camere dispuse în anfiladă, cu un hol lung și bine luminat de ferestre.

Perioada Comunistă (1948 – 1989)

În perioada comunistă, imobilul a trecut prin schimbări de destinație. La începutul anilor ’70, în clădire erau găzduite o parte din depozitele Muzeului de Artă Populară.

Clădirea a fost renovată (recondiționată și reconsolidată) în 1977 (sau începând cu ianuarie 1978), la ordinul lui Nicu Ceaușescu, pentru a deveni un centru al tineretului UNESCO. Renovarea, efectuată de Societatea de Construcții „Carpaţi”, a redat clădirii aspectul din 1875. S-a remarcat la acea dată că, în urma intervențiilor, clădirea a rămas foarte rezistentă, cu ziduri foarte solide și nu este inclusă pe lista clădirilor cu risc seismic.

În perioada lucrărilor și până în 1990, imobilul s-a aflat sub administrarea Comitetului Central al Uniunii Tineretului Comunist (CC al UTC).

Perioada de după 1989

După Revoluția din 1989, Casa Algiu – Toma Stelian a dobândit o nouă funcțiune istorică și civică. Clădirea a fost sediul localului UTC al lui Nicu Ceaușescu, iar apoi a fost repartizată de Silviu Brucan în numele FSN.

În prezent, clădirea găzduiește sediul Grupului pentru Dialog Social (GDS) și al redacției Revistei 22. De asemenea, la același număr poștal figurează și Librăria Humanitas din Fundul Curții. GDS a fost înființat în ianuarie 1990 la invitația lui Silviu Brucan, devenind prima organizație nonguvernamentală din România și un centru al dezbaterilor libere din societatea românească.

În 1993, a existat o tentativă de evacuare a GDS, cerută de Muzeul Satului, care reintrând în posesia casei (numită de unii și „Casa Cuza” din cauza unei legende urbane), trebuia să o transfere Centrului Cultural Muzeal „Al. I. Cuza”.

Momente-cheie la sediul GDS după 1989 – Cronologie

• 30 decembrie 1989 – Întemeierea GDS în atmosfera post-revoluționară: La doar o săptămână după căderea dictaturii, un grup de 31 de intelectuali și foști disidenți (inclusiv Doina Cornea, Mircea Dinescu, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu ș.a.) a fondat Grupul pentru Dialog Social. GDS s-a anunțat public într-o conferință de presă la Hotel Intercontinental pe 31 decembrie 1989, devenind prima organizație civică liberă din România post-comunistă. Noul guvern FSN i-a sprijinit simbolic, oferindu-i drept sediu o clădire de pe Calea Victoriei 120 – ironia sorții, imobilul fusese ocupat înainte de Nicu Ceaușescu, fiul dictatorului. GDS și-a declarat misiunea de a apăra democrația și drepturile omului, ca „un centru de influență, nu de putere”, independent de orice partid.
• Ianuarie 1990 – Primii invitați și sprijin internațional: În primele zile de libertate, sediul GDS a devenit loc de pelerinaj pentru personalități interesate de soarta noii Românii. Filantropul american de origine maghiară George Soros a efectuat prima sa vizită oficială în România în ianuarie 1990, fiind găzduit la sediul GDS (en.wikipedia.org). Soros și-a oferit sprijinul pentru societatea civilă emergentă, întâlnindu-se acolo cu Silviu Brucan și membri GDS pentru a discuta proiecte democratice. Tot în acea perioadă, numeroși diplomați și jurnaliști străini au trecut pragul din Calea Victoriei 120, considerați repere de informare „de la sursă” despre haosul și speranțele începutului de tranziție (adevarul.ro).
• 20 ianuarie 1990 – Lansarea Revistei 22, tribuna noii societăți civile: La nici o lună de la Revoluție, GDS a înființat propriul săptămânal de analiză politică și culturală, numit simbolic „22” în memoria datei de 22 Decembrie 1989, ziua prăbușirii regimului Ceaușescu (eurotopics.net). Primul număr al Revistei 22 a apărut pe 20 ianuarie 1990, avându-l ca redactor-șef pe scriitorul Stelian Tănase, secondat de Gabriela Adameșteanu (ro.wikipedia.org). Printre semnatarii acelui număr inaugural s-au aflat intelectuali marcanți precum Gabriel Liiceanu, Alexandru Paleologu, Sorin Vieru, Magda Cârneci sau episcopul Antonie Plămădeală, alături de alți colaboratori entuziaști. Revista 22 – editată sub egida GDS – a devenit rapid o platformă pro-democrație și pluralism, oferind editoriale tranșante, interviuri și anchete ce au adus în spațiul public dezbateri esențiale ale tranziției (gds.ong.rogds.ong.ro). În anii ’90, săptămânalul 22 s-a remarcat drept una dintre cele mai credibile voci ale presei democratice, apărând consecvent valorile societății deschise și demnitatea intelectualilor critici (contributors.ro). (Numele revistei a fost ales chiar pentru a onora ziua de 22 decembrie, când libertatea a devenit posibilă (eurotopics.net)
• Aprilie–iunie 1990 – Piața Universității și Mineriada: sediul GDS, sub asediu simbolic: În primăvara fierbinte de după Revoluție, mulți membri GDS și autori ai Revistei 22 au susținut mișcarea anticomunistă din Piața Universității, militând pentru lustratie și pentru punctul 8 al Proclamației de la Timișoara (excluderea foștilor activiști comuniști din viața politică) (putereaacincea.ro). După alegerile din mai 1990, în iunie a urmat represalierea brutală a protestatarilor: Mineriada din 13-15 iunie 1990. În dimineața zilei de 13 iunie, la sediul GDS se aflau câțiva membri și invitați (printre care Gabriel Andreescu și politologul Vladimir Tismăneanu), când au început să sosească vești despre violențele minerilor aduși în Capitală (contributors.ro). Un student rănit a năvălit în curtea GDS cu fruntea bandajată, relatând îngrozit ororile comise împotriva manifestanților din centru. Curând, din stradă s-au auzit strigăte – coloane de mineri se apropiau de Calea Victoriei 120, probabil cu intenția de a devasta „cuibul intelectualilor golani”. Gabriel Andreescu le-a ieșit în întâmpinare și, folosindu-și toată puterea de convingere, a reușit să îi oprească la poartă, astfel încât sediul GDS și redacția 22 nu au fost distruse atunci, deși toți cei prezenți au trăit clipe de groază. Acest episod dramatic a întărit solidaritatea membrilor GDS, convinși acum cât de fragilă era noua societate civilă și cât de necesar era să-i apere valorile. La scurt timp după acele evenimente, Revista 22 a publicat mărturii despre Mineriadă și a condamnat ferm violența “securisto-minerească”, întruchipând claritatea morală pe care intelectualii GDS o revendicau în spațiul public.
• 1991–1992 – Dezbateri politice timpurii și nașterea opoziției democratice: În anii de după Revoluție, spațiul GDS a găzduit frecvent mese rotunde pe teme fierbinți: de la reforma economică la mineriadele încă neelucidate, de la libertatea presei la drepturile minorităților (gds.ong.ro). Aici s-au cristalizat multe inițiative civice. De pildă, membri marcanți GDS au fost implicați în fondarea Alianței Civice (noiembrie 1990) – un ONG amplu condus de personalități ca Ana Blandiana – și ulterior a Partidului Alianței Civice, încercând să construiască o alternativă democratică la puterea FSN. La sediul GDS s-au ținut reuniuni strategice între liderii nou-apărutelor partide istorice (PNL, PNȚCD) și reprezentanții societății civile. Un moment memorabil a fost în mai 1991 dezbaterea aprinsă despre mineriade, cu participarea lui Marian Munteanu (liderul studenților din Piața Universității) și a jurnaliștilor de investigație – un prilej de clarificare a “vinovățiilor” acelor zile (procesulcomunismului.com). De asemenea, GDS a devenit un loc unde opoziția intelectuală își lansa manifestele: în 1992, spre exemplu, scriitorul Octavian Paler și criticul Nicolae Manolescu și-au prezentat la GDS platforma de creare a Forumului Democrat Antitotalitar, strămoșul Convenției Democrate ce avea să câștige alegerile câțiva ani mai târziu. Prin astfel de evenimente, sediul GDS a funcționat ca un adevărat club al dezbaterilor libere într-o perioadă când dialogul autentic era rar în instituțiile oficiale.
• 1994 – Apariția Green Hours și efervescența culturală în curtea GDS: La cinci ani de la Revoluție, spațiul din fundul curții GDS a prins viață boemă. Voicu Rădescu, un iubitor de arte și spirit liber, a deschis în 1994 un mic bar alternativ numit Green Hours, chiar la adresa Calea Victoriei 120 (modernism.romodernism.ro). Încă de la început, Green Hours s-a dorit “un bar altfel” – un loc cultural neconvențional, unde se organizau seri de muzică live și unde creativitatea era la ea acasă. Într-o vreme când Centrul Vechi al Bucureștiului zăcea încă în ruină, Green Hours a devenit o oază de voie bună: săptămână de săptămână, începând din 1994, clubul a găzduit concerte de jazz, blues, muzică alternativă și experiment (europejazz.net). Curtea interioară a GDS s-a transformat într-un spațiu intim, underground, în care studenți, artiști și intelectuali se adunau seara la un pahar și la discuții pasionate. Tot aici s-a deschis și prima librărie Humanitas, sugestiv numită “Librăria din Fundul Curții”, unde Liiceanu și colegii săi ofereau publicului noile apariții editoriale liberale (modernism.ro). Green Hours a adus un suflu proaspăt: legendarul pianist Johnny Răducanu cânta adesea în micul club aglomerat, la doar câțiva pași de redacția 22, iar trupe tinere de jazz își făceau mâna pe scena improvizată din subsol. Până și sunetul era surprinzător de bun în acel spațiu mic – “mereu mi s-a părut ciudat că se auzeau atât de bine concertele într-un spațiu atât de mic”, avea să-și amintească un nostalgic al locului (vice.com). În scurt timp, a devenit de la sine înțeles: când spuneai “jazz în București”, spuneai Green Hours (europejazz.net).
• 1994 – Întâlniri memorabile cu diaspora intelectuală: Tot în 1994, sediul GDS a început să fie podiumul pe care intelectualii români din exil se reîntâlneau cu publicul din țară. Un eveniment de referință a fost colocviul “Exilul și Împărăția” (martie 1994), când prestigioșii cărturari Matei Călinescu (Indiana University), Virgil Nemoianu (Catholic University of America) și Ion Vianu (scriitor și psihiatru stabilit în Elveția) au venit la GDS să discute despre experiența exilului și perspectivele României postcomuniste (gds.ong.ro). Sala s-a umplut de studenți, jurnaliști și colegi de generație dornici să-i asculte pe acești eroi ai culturii române libere. În septembrie 1994, criticul literar Monica Lovinescu și soțul ei, eseistul Virgil Ierunca – celebrii realizatori ai emisiunilor “Teze și antiteze la Paris” de la Europa Liberă – s-au aflat pentru prima dată după decenii în București și și-au lansat la sediul GDS volumele de memorii și publicistică (“Est-etice” de M. Lovinescu și “Dincolo de… Dimpotrivă” de V. Ierunca) (gds.ong.ro). Emoția a fost enormă: publicul i-a aplaudat în picioare, conștient că asistă la un moment istoric – întoarcerea simbolică a vocilor din exil în agora culturală a țării. Astfel de evenimente au consolidat prestigiul GDS ca spațiu al dialogului între diaspora și cultura locală, reunind generații și experiențe diferite sub semnul valorilor democratice comune.
• 1 decembrie 1997 – Nașterea Teatrului LUNI de la Green Hours, primul teatru independent: La trei ani după deschiderea clubului, Voicu Rădescu a făcut un pas revoluționar în arta spectacolului post-’89. În toamna 1997, în subsolul de la Green Hours au început să se joace microscenete teatrale în pauzele concertelor de jazz, la inițiativa unor tineri actori entuziaști precum Dragoș Bucur, Bogdan Dumitrache sau Mihaela Rădescu (rri.ro). Aceste experimente au prins viață, iar pe 1 decembrie 1997 a fost oficial inaugurată o stagiune teatrală alternativă în clubul de jazz – s-a născut Teatrul LUNI de la Green Hours. A fost primul teatru independent din România de după 1990, o inițiativă pionieră ce oferea artiștilor o scenă liberă de constrângerile instituțiilor de stat. Numele “Teatrul LUNI” nu e întâmplător: spectacolele se țineau lunea, singura zi din săptămână când actorii angajați la teatrele de stat erau liberi și puteau juca în proiecte independente (vice.com). Debutul a fost marcat de un one-woman show muzical, “Chantan au Lait”, având-o protagonista pe celebra actriță Maia Morgenstern, care a acceptat provocarea de a juca într-un subsol de club – un gest de spargere a gheții ce a dat tonul întregii mișcări de teatru alternativ. După Maia, au urmat spectacole cu Mihaela Rădescu, apoi Coca Bloos (într-un one-woman show jucat concomitent cu rolul ei de pe scena Naționalului) și mulți alți artiști dornici de nou. Seară de seară, micul subsol de la Green Hours s-a umplut de magie teatrală, publicul stătea înghesuit la câțiva metri de actori, redefinind complet relația dintre scenă și spectator (scena9.ro). Teatrul LUNI a devenit rapid pepiniera noii generații de dramaturgi și regizori – aici au montat primele lor piese creatorii underground ai anilor 2000, de la Peca Ștefan la Gianina Cărbunariu. Cu Voicu Rădescu mereu prezent – fie în sală, fie la terasa de deasupra – acest loc a demonstrat că teatrul se poate face oriunde există pasiune, chiar și într-un bar, și că publicul tânjea după forme de expresie libere. Scena alternativă bucureșteană își găsise nucleul la Green Hours, iar Voicu Rădescu a fost supranumit de atunci “părintele teatrului independent românesc” (modernism.ro).

• 1994–2004 – Premiul GDS și consolidarea rolului civic: În 1994, GDS a instituit Premiul GDS, acordat anual pentru contribuții la promovarea valorilor societății civile și ale statului de drept (gds.ong.ro). Ceremonia decernării a devenit ea însăși un eveniment anual important la sediul GDS, reunind elite culturale și publicul larg. De-a lungul anilor ’90 și 2000, printre laureați s-au numărat personalități precum Ana Blandiana, Doina Cornea, grupul Societății Timișoara sau jurnaliști și magistrați curajoși, recunoscuți pentru lupta lor etică (în anii 2010 au primit acest premiu, de pildă, Laura Codruța Kövesi – șefa DNA, sau judecătorul Cristi Danileț). Prin aceste alegeri, GDS a subliniat public reperele morale ale tranziției. În paralel, Cafeneaua Civică a devenit o serie de dezbateri găzduite în aceeași clădire, unde se puneau pe tapet subiecte incomode – de la corupție și cenzură la integrarea europeană. Un exemplu notabil este dezbaterea din februarie 2002 intitulată “Culianu versus Eliade”, organizată la GDS cu participarea reputatului istoric al religiilor Moshe Idel alături de Andrei Oișteanu și alți cărturari, discutând critic moștenirile celor două figuri culturale controversate. Astfel de forumuri au făcut ca sediul GDS să fie perceput ca “acasă la societatea civilă”: un loc în care ideile puteau fi exprimate liber, unde s-au format coaliții civice (de exemplu, Coaliția pentru un Parlament Curat în 2004) și unde politicieni reformiști veneau să își prezinte planurile într-un mediu critic. De pildă, în campania din 2004, candidații alianței democratice (Traian Băsescu, Călin Popescu-Tăriceanu ș.a.) au participat la “dezbateri cu societatea civilă” organizate la GDS, asumându-și angajamente publice în fața acestui public exigent. Toate aceste momente au consolidat prestigiul GDS ca reper al dialogului social și politic de bună-credință.
• Mai 2008 – Green Hours Jazz Fest: jazz-ul bucureștean cucerește scena internațională: După peste un deceniu de concerte neîntrerupte, Green Hours a făcut pasul următor, inițiind un festival propriu. În mai 2008, Voicu Rădescu a organizat prima ediție Green Hours JAZZ Fest, un festival în aer liber, dar cu atmosfera intimă a grădinii boeme din curtea GDS (europejazz.net). Festivalul a adus pentru prima dată în România nume mari ale jazz-ului contemporan internațional, precum pianista japoneză Aki Takase, saxofonistul israelian Oded Tzur, compozitorul elvețian Nik Bärtsch sau pianistsul german Michael Wollny. Să-i asculți pe acești artiști de avangardă cântând sub copacii de pe Calea Victoriei 120 a fost o experiență unică pentru publicul local, obișnuit până atunci doar cu festivaluri instituționale. Green Hours JAZZ Fest a devenit imediat un reper pe scena muzicală a Bucureștiului, demonstrând că și un club mic independent poate organiza evenimente de talie mondială. Festivalul a continuat anual, punând Bucureștiul pe harta jazz-ului european, iar Green Hours a acumulat astfel “peste 25 de ani de experiență” și un prestigiu care îl făcea de neocolit pentru iubitorii genului. În paralel, pe scena de teatru LUNI de la Green, anii 2000 au adus sute de premiere independente, de la spectacole de improvizație și teatru-dans până la primele piese ale dramaturgilor tineri postcomuniști. Green Hours devenise un motor cultural independent, iar Voicu Rădescu – un vizionar care demonstra că pasiunea poate ține loc de buget și infrastructură.
• 19 decembrie 2006 – „Noi am învins!”: Revista 22 celebrează condamnarea comunismului și un mesaj istoric de la Monica Lovinescu: Un alt moment memorabil petrecut între pereții din Calea Victoriei 120 a fost la sfârșitul anului 2006. Pe 18 decembrie, președintele de atunci al României, Traian Băsescu, a rostit în Parlament discursul oficial de condamnare a regimului comunist ca ilegitim și criminal, asumând Raportul Comisiei Tismăneanu. A doua zi, redacția Revistei 22 a ținut o mică petrecere improvizată în sediul GDS, marcând această victorie morală a societății civile (contributors.ro). În biroul redactorului-șef Rodica Palade s-au strâns mai mulți membri GDS, s-a desfăcut șampania și s-a ciocnit un pahar de tort, atmosfera fiind plină de emoție. La un moment dat, istoricul Mihnea Berindei l-a chemat pe Vladimir Tismăneanu la telefon – la capătul firului, de la Paris, era legendara Monica Lovinescu, vocea exilului românesc. Tismăneanu, încă marcat de scandalul făcut cu o zi înainte în Parlament de vocile ultranaționaliste care huiduiseră condamnarea, i-a spus Monicăi cât de greu a fost momentul. “Nu contează, domnule Tismăneanu, noi am învins!” – i-a răspuns Monica Lovinescu, cu vocea fermă care inspirase atâtea generații. În acea clipă, toți cei din redacție au avut lacrimi în ochi. Mesajul Monicăi sintetiza perfect sensul luptei duse de GDS și Revista 22 timp de 17 ani: demnitatea clarității morale triumfase în fața vechilor demoni ai trecutului. Acest episod a rămas o anecdota definitorie în istoria locului, amintind că sediul GDS nu a fost doar un spațiu al rezistenței, ci și al bucuriei de a vedea principii odinioară utopice devenind realitate politică.

• August 2012 – Occupy Green Hours: comunitatea artistică salvează clubul de la dispariție: În vara lui 2012, Green Hours trece printr-o cumpănă majoră. După ce Voicu Rădescu subînchiriase partea de bar a clubului către o firmă privată, au apărut probleme financiare și juridice: firma respectivă nu plătise chiria către stat (clădirea fiind încă proprietate publică, sub administrarea Ministerului Culturii) și, mai grav, înaintase o plângere penală împotriva lui Rădescu (vice.com). La sfârșit de august 2012, vestea a căzut ca un trăsnet: Voicu Rădescu a fost reținut pentru presupusă evaziune fiscală, suma imputată fiind de 230.000 lei (vice.com). Comunitatea culturală s-a mobilizat însă instantaneu în apărarea lui. După o zi petrecută în arest, Rădescu a explicat public absurditatea situației și a acuzat firma subchiriașă că încerca de fapt să preia abuziv spațiul Green Hours (vice.com). Atunci s-a născut mișcarea spontană “Occupy Green Hours”: zeci de artiști, muzicieni, actori și simpli spectatori fideli ai locului s-au adunat să ofere ajutor. S-au organizat spectacole și concerte caritabile gratuite, mai multe ca niciodată, cu scopul de a strânge fonduri pentru achitarea datoriilor și salvarea clubului. Seară de seară, scena din subsol a fost animată de reprezentații benevole – jazzmani celebri, trupe underground, trubaduri de blues, toți au răspuns prezent. În paralel, alți voluntari scotoceau prin arhivele foto prăfuite ale clubului, publicând online imagini de colecție din “epoca de aur” Green Hours, pentru a reaminti tuturor valoarea istorică a acestui spațiu cultural. Solidaritatea breslei a dat roade: în cele din urmă, situația juridică a fost clarificată, iar Green Hours și-a continuat activitatea, de data aceasta cu un nou gestionar al barului. Episodul Occupy a demonstrat cât de iubit și important devenise acest loc pentru viața culturală a Bucureștiului – nu era vorba doar de un bar, ci de un reper al libertății de expresie, pe care comunitatea l-a apărat ca atare.
• 27 ianuarie 2015 – Sărbătorirea a 25 de ani de GDS și Revista 22, sub patronaj prezidențial: La un sfert de secol de la fondare, Grupul pentru Dialog Social și Revista 22 au fost omagiate într-o recepție aniversară chiar la sediul din Calea Victoriei 120. La eveniment a participat și președintele în funcție al României, Klaus Iohannis, alături de numeroși lideri politici, diplomați, jurnaliști și personalități culturale – semn al recunoașterii oficiale a rolului proeminent jucat de GDS în societate. În discursul său, președintele Iohannis a elogiat curajul cu care GDS și Revista 22 „s-au născut odată cu democrația românească”, într-un context în care puțini ar fi îndrăznit asemenea inițiative. El a subliniat că GDS și 22 au fost “vestitori de vremuri noi” imediat după 1989, menținând mereu spiritul critic și apărând valorile pluralismului, chiar și atunci când „nu era lucru puțin să fii în dezacord cu puterea”. Aniversarea de 25 de ani a prilejuit și acordarea Premiului GDS pe anul 2014 către procurorul șef al DNA, Laura Codruța Kövesi, pentru lupta anticorupție (gds.ong.ro) – un gest ce a reafirmat angajamentul grupului față de principiile statului de drept. Atmosfera a fost una festivă, dar și reflexivă: fondatorii istorici prezenți (precum și Mihai Șora, ajuns nonagenar) au împărtășit amintiri, iar noile generații de membri GDS au vorbit despre provocările actuale. Evenimentul a consolidat sentimentul de continuitate: chiar dacă vremurile s-au schimbat enorm din 1990, misiunea GDS de a sluji interesul public cu responsabilitate a rămas la fel de relevantă.

• August 2021 – Adio, Voicu Rădescu! Plecarea unui pionier cultural: Anul 2021 a adus o veste tristă comunității Green Hours: după o boală grea, Voicu Rădescu a încetat din viață la vârsta de 66 de ani (scena9.ro). Plecarea sa a provocat un val de omagii în media culturală – nu întâmplător, Voicu era numit “fondatorul teatrului independent din România”, omul care a pus bazele Teatrului LUNI și a transformat Green Hours în unul dintre cele mai vechi cluburi de jazz din țară. Prietenii și colaboratorii l-au evocat pe Voicu Rădescu ca pe un vizionar generos și blând, un spirit mereu curios și deschis către nou. În cei peste 25 de ani de activitate la Calea Victoriei 120, el a riscat și a inovat necontenit: dintr-un fost tehnician geolog cu pasiuni artistice, Voicu a devenit catalizatorul unei întregi generații de artiști independenți. Mulți actori și muzicieni au mărturisit cum Green Hours le-a schimbat destinul – le-a oferit prima scenă, prima șansă, primul public într-un mediu liber. “Green Hours era tare și înainte să audă lumea de Lipscani”, spunea un jurnalist, subliniind că Voicu Rădescu a creat un nucleu cultural alternativ într-o perioadă în care Bucureștiul nu avea încă un downtown modern al divertismentului (vice.com). În curtea GDS, la terasa Green, s-a organizat atunci o întâlnire de rămas-bun, la care au participat discret zeci de artiști din toate generațiile, uniți de datoria morală de a-l aplauda pe Voicu pentru ultima oară. Moștenirea lui continuă însă: Green Hours a supraviețuit, iar spiritul liber imprimat de Voicu dăinuie în fiecare concert și fiecare spectacol care se joacă în acel spațiu.

• 2024–2025 – Green Hours și Teatrul LUNI, o nouă generație la orizont: La împlinirea a 35 de ani, Green Hours a trecut prin transformări menite să îi asigure viitorul. În septembrie 2024, clubul a celebrat printr-o serie de concerte speciale și un recital aniversar susținut de pianista cehă Nikol Bóková în grădina de pe Calea Victoriei (modernism.ro). Evenimentele au fost dedicate memoriei “marelui absent” Voicu Rădescu, publicul și organizatorii resimțind acut dorul de el. Totodată, echipa Green Hours, condusă acum de Rozana Mihalache (colaboratoare apropiată a lui Voicu), a anunțat că Teatrul LUNI își va relua curând activitatea după o pauză de câțiva ani. Planurile de redeschidere a stagiunii de teatru independent – cu forțe proaspete, tineri artiști și noi producții – au entuziasmat lumea culturală bucureșteană. Mesajul celor de la Green Hours a rămas consecvent: clubul și teatrul vor merge mai departe “în spirit liber și cu inimile sus”, ca dintotdeauna. În paralel, GDS continuă să fie un forum civic activ: în 2022–2023, a organizat dezbateri despre dezinformare și ascensiunea populismului (sub egida Cafeneaua Civică), a susținut cauze precum solidaritatea cu Ucraina și a acordat Premiul GDS unor inițiative tinere (de exemplu, comunitatea Declic în 2023). După atâtea transformări, Calea Victoriei 120 rămâne un loc-simbol al dialogului social și cultural în Bucureștiul postcomunist – un spațiu unde istoria ultimelor decenii a fost trăită intens, între dezbateri intelectuale înflăcărate, concerte până târziu în noapte, aplauze într-un subsol de club și șoapte conspirative pe terasa din fundul curții. În acest micro-univers de la GDS s-au legat prietenii, s-au format convingeri și s-au scris povești care vor rămâne în memoria culturală a orașului.

Casa este astăzi un simbol al rezilienței arhitecturale a construcției lui Gottereau și a adaptabilității la cerințele societății post-totalitare, menținându-și rolul de spațiu de dezbatere socială și politică

Se pregătește o nouă etapă în care casa rămâne centrul comunității, inima care bate a orașului, prin proiectul ”UNDE”, prin implicarea GDS, Străzi pentru Oameni, Climatosfera și NOD Makerspace.

Va urma!